Minte-ma frumos, Gica Popescu!

Nu vreau să cad în clişee de etno-psihologie, deşi aş stâr­ni cascade de comentarii (deci audienţă), publicul nostru ne­ştiind că această disciplină s-a perimat de cel puţin o jumătate de se­col. Totuşi, numai eu văd aici o legătură cu di­lema existenţială recentă, dacă să fie sau nu graţiat fotbalistul condamnat Gică Popescu, le­gătura nefiind neapărat aceea că şi el e tot de prin zona Craiovei? Nu vi se pare că, brusc, că­pătăm acces la resorturile intime ale ra­por­tării românilor la lege, la semenii lor, la ches­tiunile publice în general şi finalmente la sca­ra de valori într-o societate? Şi că ăsta e de fapt subiectul cu adevărat interesant aici, iar nu soarta unui fotbalist-afacerist?

Cazul e prea nou ca să se fi făcut vreun son­daj de opinie pe tema graţierii sale, deci nu ştim cu adevărat „ce cred românii“. Însă fap­tul că populiştii de serviciu ai ţării din ultimii ani (Antonescu, Ponta, ultimul sprijinit de Zgo­nea) au dat năvală să ia partea infractorului, cu tot cu televiziunile şi ţuţerii din dotare, in­dică unde simt ei că stă inima norodului. Gro­sul votează pentru „minte-mă frumos, Gică, fă-mă la por­to­fel cu stil, cu sprezzatura, că tu eşti modelul meu în viaţă, cum erai şi când jucai în iar­bă, cu tine mi-am trăit eu prin delegaţie cele mai importante victorii ale vieţii mele de lo­ser, identificându-mă cu tine – ca român! – am fost şi eu oleacă campion, de pe ca­na­peaua mea deşelată, cu PET-uri goale de aşa-zisă bere ieftină prin preaj­mă“. Nu-i ăsta miracolul sportului, în fond: livrează dramă, suspans, apoi extaz, deci un sens existenţei, unor mase de oameni me­dio­cri (noi toţi) care stau cu fundul pe scaun şi nu vor fi în stare vreodată să facă ceva ge­nial, semnificativ sau măcar îndrăzneţ în viaţă?

Sincer, m-aş încrede în instinctele îndelung exer­sate ale politicienilor cel puţin la fel de mult cât într-un sondaj valid. Colateral, asta ara­tă încă o dată ce păcat e că s-a rupt USL, din moment ce liderii săi au în continuare atât de multe lucruri fundamentale în comun. Faptele în sine nici nu contează prea mult: că marele Gicuţă n-a făcut evaziune fiscală pe niş­te venituri altfel corecte (precum cei cu care e comparat: Messi, tata lu’ Steffi Graf etc.), ci lu­cruri mai grave, de tip asociere mafiotă şi spă­lare de fonduri; că banii (o parte) i-a re­turnat la Fisc târziu şi inutil, sfătuit probabil de un avocat scump şi prost, aşa cum tind să aibă mafioţii, dar nu a recunoscut faptele din dosar, întinse pe ani de zile, alegând să ră­mâ­nă loial famigliei Becali.

Poporul simte instinctiv următoarele: aşa pro­ce­dau toţi în jurul lui în acest business sordid al fotbalului românesc, deci s-o fi gândit şi el că, dacă merge, de ce nu, că nu-i mai prost ca al­ţii? Dacă am fi putut, n-am fi făcut şi noi la fel, să punem deoparte nişte milioane? Iar acum, când a căzut, e corect să plătească oalele spar­te doar el şi gaşca lui (e drept, ma­re şi sem­ni­fi­cativă), iar nu toţi, de dinainte şi după? În plus, nu trebuie să-i dăm nişte cir­cumstanţe ate­nuante, pentru gloria pe care a adus-o ce­tă­ţii în arenă, precum vechii gla­diatori?

Mare chestie şi complet misterioasă în mecanismele sale gloria asta a unui individ ce se răsfrânge asupra întregii comunităţi. S-au scris to­muri întregi pe subiect de sociologi şi is­to­rici mai calificaţi decât mine. Are aerul că, la fel ca în Sicilia clasică sau alte societăţi tra­di­ţionale, ea rămâne neştirbită dacă înşeli şi furi comunitatea pe scară mare, cu condiţia să urmezi ti­pare consacrate: dai câte ceva îndărăt la să­raci; mergi regulat la biserică şi îi repari aco­perişul; păstrezi „onoarea“ şi omerta fa­ţă de tovarăşii de infracţiune, loialitatea de clan fiind mai importantă decât legea. An­tro­po­logul Edward Banfield, în cartea lui celebră Bazele morale ale unei societăţi înapoiate (1958), rezultat al cercetărilor de teren în (de­sigur) su­dul Italiei, numeşte asta „familism amoral“.

Citeste mai mult si comenteaza pe Contributors.ro