Moartea. Brațul lung al Morții m-a pipăit pe șliț

Fiecare din noi s-a dilit. Izolarea, lipsa frecușului zilnic, trăitul în bias-uri, crearea unor utopii din te miri ce. Suntem dilii! Ne sare țandăra din orice. Și lumea politică, decidenții, comercianții toți au luat-o razna. Rusia vrea război, nu? Șefii politici români fac acuplaje fanteziste. Computerele firmelor de energie emit facturi criminale. Isterii, înebuniri și nebunii între oameni, razne fără sens și logică, oameni miraculoși, bărbi și mustăți pe oameni de speriat, meschinării și egoisme de tot felul. S-a dilit lumea. Bine, nu era prea normală ea nici înainte de COVID. Și nu știu cum, dar anul trecut m-am obișnuit cu nebunia mea și a celor din jur. Și cum m-am obișnuit, a venit moartea. MOARTEA. Într-o lume contaminată și nebună, am simțit moartea bătându-mi pe umăr. Au început morții să mă doară. A început totul o dată cu două neființe: Ion Caramitru, Ivan Patzaichin.

Moartea. Acest articol este despre moarte.

Despre faptul că pentru a doua oară în viață am simțit moartea fizic, am văzut moartea cu ochii. Prima oară a fost pe la douăzeci și ceva de ani, murise maică-mea. Nu, acum n-am pățit ceva, nu am trecut prin moarte, nu am stat în izolare să-mi iau depresie. Nu, dar am văzut Moartea cu ochii. Cum arată?

Nu știu. de exemplu, nu eram eu prieten cu Ion sau cu Ivan, dar mi-era bine că suntem contemporani. Ion cu Revoluția și teatrul, Ivan cu lotca și tăcerea.

Au fost morți despre care n-am scris. Pentru care am tăcut. Dar apoi s-au dus prieteni, cunoștințe.

Au trecut dincolo Lache, Nina, Ara, Benone, mama celui mai bun prieten, tatăl unei cunoștințe, mama lui cutare, bunicului lui, fiica lui.

Ion a fost în septembrie și Ivan a fost în aceeași zi. Dar din noiembrie, decembrie, ianuarie mi-a venit Moartea prin preajmă. A dat cu coasa.

Mi-a aranjat cu mâna ei cămașă, mi-a închis fermoarul la șliț, m-a bărbierit mai des. I-am simțit mâna rece pe frunte. Am zis „Dumnezeu să-l ierte!”, „îmi pare foarte rău!” mai des, în câteva luni cât într-o viață.

Veți spune că e sinistru, că vă trebuie articole tonice, că “ei și?” ce mama dracului vrea ăsta?

Și eu vă spun atât. Nu-mi pasă de scrisul tonic, de optimism, de reziliență și de alte gogorițe. Eu vreau să vă vorbesc despre moarte. Despre vedeta vieții mele din urmă. Poate fi ghinion că moartea m-a înconjurat, lovind oameni la care țineam pe pământul ăsta. Dar ce mi s-a întâmplat în timpul din lume m-a paralizat. Mi-a luat suflul, mi-a dat senzația aia de infinită fragilitate a ființei.

Of, cum e moartea asta!

E ca un cuțit care intră până la os și dincolo de el. Îl simți cum străbate țesuturi, cum întâmpină rezistențe pe sub piele pe ici pe colo, dar nu se lasă. Asta e moartea. Te pătrunde, te doare, te paralizează. Mințile cred că e o glumă la început. “Las că rezist”, apoi dispare încrederea în tine, rămâi doar cu o durere pe care nu știi cum s-o oprești, apoi, în sfârșit, nu există sfârșit.

Dar ce-ai pățit? Ce ți s-a întâmplat? Eu personal? Nimic? Sunt întreg. Sunt întreg? Mai poți fi întreg?

Hai, ți s-au înecat corăbiile, las-o baltă! Ești toxic. Fugi la psihiatru! Eh, cred pentru prima oară că psihiatru e prea mic pentru un război așa de mare.

Uneori, Durerea merită trăită. Pentru a vedea ce este Dincolo. Dincolo de superficialitatea fiecărei clipe, dincolo de detaliile pe care le ignorăm, dincolo de mașina, cămașa, Crăciunul peste care survolăm. Ce este?

Pandemia care continuă, mi-a luat oameni și mi-a adus moarte.

A lăsat un gol în jur. Un hău căruia nu-i poți închide gura, pe care nu-l poți vindeca. Oamenii ăia nu-s de înlocuit. Iar cucerirea altora n-are niciun sens.

Psihiatru? Cum să mă împace cu mine psihiatru când vreau să trăiesc fiecare clipă. A Lipsei celorlalți. A felului în care ei au plecat și m-au lăsat fără Apărare. Fără timpul lor, întâlnirile mereu amânate, mereu în grabă.

Într-o zi am auzit că o femeie și-a pierdut copilul și caută Cartea lui Iov, că aceea aduce alinare.

Și m-am dus și eu să caut Cartea lui Iov prin librării. Era pe net, dar e nevoie uneori să urli, să pipăi.

Și uite-l pe Iov. Acolo se povestește cum lui Iov i s-a luat tot, dar tot, copiii, averea, i s-a dat și boală. Dar el a rămas cu credința în Dumnezeu. Și văzând asta, Dumnezeu câștigând un pariu cu diavolul, i-a dat toate înapoi lui Iov și, se bănuiește, că Iov a trăit împăcat.

Pilda mi-a spus că dacă mă plâng acum de Moarte, ce-o să fie (moartea) va fi năpraznic.

Nu mă pot plânge acum de câte mi s-au dat acum, vai, puțină suferință, da, pricinuită de morți îndepărtați, pentru că s-ar putea să se abată urgia și n-o să știu de mine.

Poate așa este.

Nu știu dacă ați simțit asta, că moartea vă-nconjoară, că devine fizică, că moartea altuia îți ia respirația ta. Că ești rece și inert. Și cu cât ești mai inert, invizibil ești lovit tot mai rău de cei din jur. Cei dispăruți erau ca un zid de apărare. Ești fără zidul făcut din gândurile, tăcerile, întâlnirile amânate, binedispuneri, bune dispoziții, prost înțelese lucruri – mă rog, toate zgurile zilelor ce trec.

Vă amintiți? La începutul Pandemiei erau numere, nu?

La începutul Pandemiei. Numere. Internați, morți. Morți, contaminați. Încet-încet de numerele mari nu ne mai pasă, pentru că au început să devină oameni, cu nume, moartea a început să secere printre apropiați. Să dea jos „zidul” de apărare.

Și acum între repetate morți, am pus o întrebare. Întrebarea mea a devenit stupidă: dar de ce a murit?

Covid-ul a devenit justificare. Ușurare. Eh, l-a luat COVID-ul – ce dacă? Și mintea înțelege ceva. Și merge înainte. E ca o ușurare, nu?

Unii, cică, mi-a șoptit moartea, erau prea bătrâni,

alții, mi-a zis moartea,

erau prea stâlciați de bolile care le ignorau,

Dar într-un sfârșit, moartea mi-a zis: băiete, trebuiau să moară și gata!

Ia, du-te dracului cu explicațiile tale cerute, cu tot.

Cum să mă mulțumesc cu asta:

au murit și gata! Creierul nu mai poate găsi o explicație.

Și n-o mai găsește. Trupul și creierul paralizează, lipsite de “gust și miros”.

Trăim ca oameni în nevoia de certitudine, vrem o poveste. IN FICTION WE TRUST – îmi zicea Vintilă Mihăilescu ani de zile. M-a învățat sistem, cărți, creație, căutare, cercetare. Tocmai el îmi vorbea de Instituțiile lui Mary Douglas și de REST, fiction. Chiar și el mi-a murit la început de pandemie. De ce? De boală? Nu. Habar n-am de ce a făcut-o.

Cu timpul, uite așa, cu timpul, Moartea nu-mi mai dă o explicație pentru alții.

De ce au murit Lache, Ara, Valeria?

Vintilă căuta explicații, chiar a scris o carte a traiului în suferință. Dar cartea lui era a vieții lui.

Când a murit cartea lui nu mai conta. Nu-mi păsa de explicațiile lui. murise. Ce explicație mai vroiam? mă lăsase Vintilă fără el, fără apărare, „fără zidul de apărare”. (Vintilă Mihăilescu a murit la început de Pandemie și a scris cartea „În căutarea corpului regăsit”)

Moartea mă întreabă de Viață.

Când eram înconjurat de prietenii, de cunoștințele care au murit, ne întrebam: „Ce faci mâine?” – e întrebarea simplă, pentru că speram un răspuns, adică o întâlnire în viitor. Uite chiar cu Vintilă, cu Lache, cu Ion și cu Ivan aveam, în mintea mea, același joc. Va fi mâine. O facem mâine.

De câteva luni aud doar această întrebare: “Ce faci astăzi?”

Și sincer, dar sincer nu în fiecare dimineață am răspuns. Pentru că răspunsurile erau cei morți. răspunsurile le-au luat cu ei cei morți.

Cei care s-au dus.

Moartea lor mi-a arătat că nu mai am răspunsuri chiar pentru toți și la toate.

Moartea. Chiar ea poate spune că un asemenea articol e necesar, deloc toxic.

Că prea ne-am ascuns de EA, prea ne-a făcut că n-o vedem. da, articolul ăsta s-a scris pentru că nu-i niciun subiect tabu, nici o stare proscrisă. Dece nu-s tabu-uri? Pentru că lumea nebună, dilită are nevoie.

Chiar să afle de moarte. Și are nevoie de catharsys. „de descărcare a unei tensiuni, știute-neștiute, resimțite”.

Dece? Pentru a începe o clipă nouă, poate. Ce va fi? Ce e nou?