Moartea libertății minții

În mod tradițional, în timpurile anterioare apariției tehnologiilor moderne, mintea era un ultim refugiu al libertății personale și al autodeterminării. În timp ce corpul poate fi ușor supus dominației și controlului de către alții, se presupune că mintea noastră, împreună cu gândurile, credințele și convingerile noastre, este dincolo de constrângerile externe. Progresele notabile din ingineria neuronală, imagistica creierului și neurotehnologie au dărâmat și această ultimă fortăreață a intimității individului.

În contextul cercetării științifice, în general cu scop medical, tehnicile de imagistică cerebrală sunt utilizate pentru a înțelege funcționarea creierului uman și a detecta corelațiile neuronale ale stărilor mentale și ale comportamentului. În afara domeniului medical, aplicațiile de acest fel au devenit comerciale și oferă noi posibilități de autocuantificare, îmbunătățire cognitivă, comunicare personalizată și divertisment pentru utilizatorii normali. Mai mult, o serie de aplicații ale neurotehnologiei au aplicații și în drept, depășind cu mult celebrul poligraf, dar nu sunt în general cunoscute, deoarece sistemele juridice sunt puțin permeabile la nou, mai ales când acesta tinde spre extrem. Ceea ce este cert, tendințele neurotehnologice vor conduce spre o rescriere a conceptelor de etică și drept.

Doctrina modernă identifică patru noi drepturi care pot deveni relevante în următoarele decenii, în relație cu aplicațiile neuro: dreptul la libertate cognitivă, dreptul la intimitate mentală, dreptul la integritate mentală și dreptul la continuitate [1].

Dreptul la libertate cognitivă. Această noțiune complexă, denumită și autodeterminare mentală, cuprinde două principii fundamentale și strâns legate: (a) dreptul indivizilor de a utiliza neurotehnologiile emergente; (b) protecția persoanelor împotriva utilizării coercitive și fără consimțământ a unor astfel de tehnologii. Libertatea cognitivă este principiul care garantează „dreptul de a-ți modifica stările mentale cu ajutorul neuroinstrumentelor, precum și de a refuza să faci acest lucru” [2].

Susținătorii libertății cognitive sugerează că libertatea cognitivă este atât un „drept fundamental al omului”, cât și „un principiu juridic central care să ghideze reglementarea neurotehnologiilor” [3]. Motivul funcției sale fundamentale provine din faptul că „dreptul și libertatea de a controla propria conștiință și procesele de gândire electrochimică este substratul necesar pentru aproape orice altă libertate” [4].

Dreptul la intimitate mentală. Trăim vremuri mai intruzive ca oricând în viața privată a indivizilor din parte unor multipli actori, dintre care cei guvernamentali reprezintă doar o mică parte. Accesibilitatea aplicațiilor de neurotehnologie oferă indivizilor oportunități multiple de a accesa și de a exercita control asupra activității lor cerebrale, rezultând astfel o serie de activități potențial benefice, cum ar fi auto-monitorizarea, îmbunătățirea neurologică și utilizarea computerului controlat de creier.

Cu toate acestea, aceleași instrumente diseminează un volum și o varietate fără precedent de informații despre creier în afara domeniului clinic și pot crește disponibilitatea acestor informații către terți. Pe măsură ce aplicațiile omniprezente ale neurotehnologiei introduc date despre creier în infosferă, ele le expun la același grad de intruzitivitate și vulnerabilitate la care este expusă orice altă informație care circulă în ecosistemul digital. În prezent, nicio garanție juridică sau tehnică specifică nu protejează datele creierului de a fi supuse acelorași măsuri de extragere a datelor și de invadare a confidențialității ca și alte tipuri de informații [5].

Dreptul la integritate mentală: Intruziunile în creierul oamenilor nu pot duce doar la o încălcare a confidențialității lor mentale, ci pot avea, de asemenea, un impact direct asupra calculului lor neuronal și pot duce la vătămare directă a acestora. Prin urmare, a apărut noțiunea de hacking al creierului pentru a se referi la activități neurocriminale care influențează direct calculul neuronal la utilizatorii de neurodispozitive într-un mod care seamănă cu modul în care computerele sunt piratate în criminalitatea informatică [6]. Concentrându-se pe interfața creier-computer (Brain Computer Interface BCI), pe care îl utilizează anumite dispozitive – care au fost inițial gândite pentru a ajuta persoane ce nu își pot controla membrele – aceștia identifică patru tipuri de hacking pe creier pe baza diferitelor niveluri ale ciclului BCI în care poate avea loc atacul. Trei dintre aceste tipuri, adică atunci când atacul are loc la nivelul măsurării, decodării și feedback-ului, pot implica manipularea directă a calculului neuronal al unei persoane. Agenții malițioși pot adăuga zgomot sau suprascrie semnalul trimis către dispozitiv cu scopul de a diminua sau de a elimina controlul utilizatorului asupra aplicației sau chiar de a deturna controlul voluntar al victimei. Un infractor ar putea trece peste semnalul trimis de utilizatori și deturna dispozitivul controlat de BCI (de exemplu, smartphone, scaun cu rotile electronic) fără permisiunea utilizatorului.

Prin urmare, sunt supuse riscului nu doar intimitatea mintală a utilizatorilor și protecția datelor creierului lor, ci și integritatea lor fizică și psihică. De fapt, intruziunea forțată și alterarea proceselor neuronale ale unei persoane reprezintă o amenințare fără precedent la adresa integrității mentale a acelei persoane.

Dreptul la integritate fizică și psihică personală este protejat de Carta drepturilor fundamentale a UE (art. 3), care precizează că „orice persoană are dreptul la respectarea integrității sale fizice și psihice”. Carta subliniază importanța acestui drept în domeniile medicinei și biologiei, din cauza impactului direct pe care tehnologiile biomedicale îl pot avea asupra integrității fizice și mentale a oamenilor. Dispoziția se concentrează în special pe patru cerințe: consimțământul liber și informat, necomercializarea elementelor corporale și interzicerea practicilor eugenice și a clonării umane reproductive. Nu se face referire explicită la practicile legate de neurotehnologie, deoarece la momentul adoptării Cartei (2000), discuția privind implicațiile etice și juridice ale neuroștiinței era într-un stadiu incipient [7]. Astăzi, potențialele aplicații ale neurotehnologiei deschid perspectivele de a avea un impact asupra integrității personale într-un mod comparabil cu cel al geneticii și al altor practici biomedicale. Din acest motiv, doctrina militează pentru adoptarea unui cadru normativ la nivel internațional și național care ar trebui să țină pasul cu progresele neurotehnologice și să extindă protecția integrității oamenilor în acest nou domeniu.

Dreptul la continuitate psihologică. Pe lângă intimitatea mentală și integritatea mentală, percepția oamenilor asupra propriei identități poate fi pusă în pericol de utilizarea inadecvată a neurotehnologiei. Dispozitivele neuronale pot fi folosite nu doar exclusiv pentru monitorizarea semnalelor creierului, ci și pentru stimularea sau modularea funcției creierului.

De exemplu, dispozitivele de stimulare a curentului continuu transcranian (tDCS) aplică un curent constant, scăzut, furnizat pe zona de interes a creierului prin intermediul electrozilor de pe scalp, cu scopul de a modula funcția creierului. Deoarece determină depolarizarea sau hiperpolarizarea potențialului membranei de repaus al neuronului, această stimulare provoacă modificări ale funcției creierului care sunt potențial benefice pentru pacienți [8].

Cu toate acestea, modificările funcției cerebrale cauzate de stimularea creierului pot provoca, de asemenea, modificări neintenționate ale stărilor mentale, critice pentru personalitate și, prin urmare, pot afecta identitatea personală a unui individ [9]. În special, s-a observat că stimularea creierului poate avea un impact asupra continuității psihologice a persoanei, adică cerința crucială a identității personale constând în a te simți ca persistent în timp ca aceeași persoană [10].

Deocamdată, neurotehnologiile utilizate public și legal au potențialul de a permite accesul doar la unele componente ale informațiilor mentale. Progresul lor, continuu, și lipsa oricărui control al „controlorilor minților”, deschid calea spre amenințări fără precedent la adresa libertății deciziilor individuale.

În esență și trăgând linie, de ce ar mai fi nevoie să-i încalci unui individ drepturile când poți să-i suprimi însăși dorința de a avea drepturi?

Note de subsol:

[1] Marcello Ienca & Roberto Andorno, Towards new human rights in the age of neuroscience and neurotechnology, Life Sciences, Society and Policy vol.13, nr. art.: 5 (2017).

[2] Bublitz J-C., My Mind is Mine!? Cognitive Liberty as a Legal Concept. In: Hildt E, Franke AG, eds. Cognitive Enhancement. An Interdisciplinary Perspective. Dordrecht: Springer; 2013. p. 233–64.

[3] Ibidem.

[4] Farahany NA. Incriminating thoughts. Stanford Law Rev. 2012;64:351.

[5] Sententia W. Neuroethical considerations: cognitive liberty and converging technologies for improving human cognition. Ann N Y Acad Sci. 2004;1013(1):221–8.

[6] Ienca M, Haselager P. Hacking the brain: brain–computer interfacing technology and the ethics of neurosecurity. Ethics Inf Technol. 2016;18(2):117–29.

[7] Marcello Ienca & Roberto Andorno, op. cit.

[8] Ibidem.

[9] Decker M, Fleischer T. Contacting the brain-aspects of a technology assessment of neural implants. Biotechnol J. 2008;3(12):1502–10.

[10] Klaming L, Haselager P. Did my brain implant make me do it? Questions raised by DBS regarding psychological continuity, responsibility for action and mental competence. Neuroethics. 2013;6(3):527–39.

Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA & Asociaţii.