În căutarea unui anume domn Piekielny. Interviu cu scriitorul François-Henri Désérable

Cine este domnul Piekielny? Cu siguranța va amintiți episodul din romanul lui Romain Gary, Promisiunea zorilor. Domnul Piekielny este acel evreu cu înfățișare de ”șoarec trist”, singurul om care o credea pe mama scriitorului atunci când ea spunea la toată lumea că fiul ei va ajunge un mare scriitor. Ca urmare, domnul Piekelny îl roagă pe adolescentul Romain Gary ca atunci când va ajunge un mare scriitor și se va întâlni cu mari personalități să le transmită că ”la numărul 16, pe strada Wielka Pohulanka, din Vilno, locuia un anume domn Piekielny”. Iar Romain Gary se ține de cuvânt cu vârf și îndesat. ”De la tribunele ONU, la ambasada din Londra, de la Palatul Federal din Berna, la palatul Elysee, în fața lui Charles de Gaulle și a lui Vîșinski, în fața înalților demnitari, n-am omis niciodată să pomenesc de existența omulețului”.

François-Henri Désérable, autorul romanului de față, ajunge din întamplare la Vilno și dă de strada Wielka Pohulanka și de casa în care a locuit Romain Gary. Pentru că ”Promisiunea zorilor” fusese romanul lui favorit se hotărăște șă investigheze dacă domnul Piekielny chiar a existat.Acesta este începutul unui roman vesel, ironic – alteori grav sau nostalgic și care completează cu îndemânare romanul inițial al lui Gary. Este, bineînțeles, și o poveste despre scriitorul Romain Gary.

Un anume domn Piekielny, romanul tânărului scriitor francez François-Henri Désérablea obtinut, in 2017, Premiul Goncourt – Alegerea Romaniei, iar in Franta a castigat, in acelasi an, Marele Premiu de literatura al orasului Saint-Étienne.

Cumpara cartea cu autograful autorului de pe GifBooks.ro

_______________

Vi s-a întâmplat să citiți o carte și să spuneți această carte este bună, dar pentru altcineva, mie nu-mi face plăcere s-o citesc?

Da, mi se întâmplă foarte des, pentru că sunt un cititor foarte exigent și forma contează foarte mult. De aceea dacă doar fondul contează, chiar dacă este interesant, nu-mi face plăcere. Prefer cărțile a căror frumusețe formală ne face să uităm de intrigă, de tot ce înseamnă un roman, iar eu sunt un astfel de cititor, care preferă această frumusețe formală. În loc să citesc o carte care se concentrează pe intrigă, prefer să mă uit la serial pe Netflix.

Aveți două fraze cheie la începutul romanului:”Cum să distingi ceea ce ține de literatură de ceea ce nu ține de ea? Dacă nu putem găsi voluptate în a citi și reciti o carte, spune Oscar Wilde, nu e de niciun folos s-o citim nici măcar o dată.” Cum se unesc aceste două fraze?

Oscar Wilde spune că dacă nu ne face plăcere să recitim o carte, atunci nu merită să fie citită de prima dată. Acesta este unul dintre criteriile pe baza cărora pot spune ce este literatură adevărată și ce nu – plăcerea pe care o simt când recitesc o carte. Când decidem să recitim o carte nu o facem pentru poveste, pentru că povestea o știm deja, ci pentru că am găsit o particularitate în vocea scriitorului, în modul în care scrie. Vă aflați în fața noastră, închideți ochii și puteți cu ușurință să deosebiți vocile noastre. Cred că aceasta este literatura adevărată, timbrul vocii manifestat în scris. Și cred că orice scriitor își dorește ca un cititor, când va deschide oricare dintre carțile lui, să-i recunoască timbrul vocii.

Când ați citit pentru prima oară romanul lui Romain Gary?

L-am citit pentru prima dată la 16 ani pentru că romanul era în programa de bacaluareat, la franceză, Promesse de l’aube. M-am prezentat la oral ca un condamnat la moarte, cu ochii legați, în fața plutonului de execuție, pentru că din toată programa citisem o singură carte, această carte a lui Romain Gary și exact aceasta mi-a picat la examen. Am luat o notă foarte bună, pentru că mi-a plăcut foarte mult cartea și practic din acel moment am făcut această pasiune pentru Romain Gary.

Când eram adolescent și citeam o carte, plăcerea estetică consta și în identificarea cu eroul cărții. V-ați identificat atunci cu Romain Gary?

La 16 nu, nu m-am identificat cu Romain Gary. Astăzi sunt întrebat deseori dacă mă identific cu Romain Gary, dat fiind că am scris acest roman. Ar fi o dovadă de orgoliu, pentru că eu sunt la București, am fost invitat, e o vreme foarte frumoasă, cerul e senin, e cald și soare, mă aflu în fața dvs. La vârsta mea, Romain Gary era la Londra, era pilot, trebuia să urce într-un avion ca să lanseze bombe asupra inamicului, pot pune că în viața lui era nevoie de mult mai mult curaj decât în viața mea din prezent. Pentru că tot am vorbit de Oscar Wilde, el spune undeva ”mă stimez puțin când mă evaluez, dar mă prețuiesc mult când mă compar cu alții’. Eu în schimb, nu pot spune același lucru când mă compar cu Romain Gary.

Când ați început să-l căutați pe dl. Piekielny aveați în minte ceva? Voiați să completați romanul lui Romain Gary? Ce căutați? Care era obiectul căutării?

La început am vrut să fac pur și simplu o anchetă despre acest personaj să văd dacă a existat în realitate, însă pe măsură ce făceam această anchetă mi-am dat seama că nu găsesc mare lucru și atunci am început să-mi imaginez ce gândea Romain Gary în scenele în care apare Piekielny, în care îi pronunță numele, mi-am imaginat aceste scene a posteriori și mi-am dat seama și de ce, încă de la 16 ani, am fost atât de fascinat de Romain Gary. A fost practic și o analiză asupra persoanei mele pentru că mi-am dat seama ca mamele noastre, mama mea si mama lui Romain Gary, au foarte multe elemente în comun. Pe mama lui Romain Gary o chema Nina Kacew și pot să spun că mama mea este o Nina Kacewiană. Prin urmare, cartea pe care o aveți în mână este foarte diferită de proiectul inițial.

Ne povestiți în roman despre mama dvs, care, spre deosebire de mama lui Romain Gary, se opune ideii ca fiul ei sa devină scriitor. În ultimul an și-a schimbat părerea mama dvs despre meseria de scriitor…?

În general artistul, si scriitorul în mod special, este asociat cu o imagine de boem, cu sărăcie, cu lipsurile și mama mea avea destule motive să fie îngrijorată când a aflat că vreau să mă consacru în întregime literaturii, însă acum pot spune că e ceva mai liniștită, dar nu pe deplin.

Există un episod cu care cititorii români nu cred că sunt familiarizați. Scriitorul Romain Gary își asumă la un moment al vieții sale o nouă identitate, scrie sub pseudonim. Și abia după moartea lui s-a aflat că Émile Ajar, cel ce luase un premiu Goncourt, era de fapt Gary. Deci scriitorul Romain Gary a luat două premii Goncourt. Povestiți în roman felul cum s-a desfășurat o emisiune a lui Bernard Pivot care l-a avut ca invitat pe Gary. Reamintiți-ne vă rog puțin episodul respectiv.

Romain Gary este un pseudonim, numele lui real era Kacew. Gary este pseudonimul pe care și l-a ales în timpul războiului și înseamnă ”a arde” în rusă. În 1956, cu cel de-al treilea sau al patrulea roman al său, Les racines du ciel, Romain Gary ia Premiul Goncourt. Din 1974 începe să publice și sub numele de Émile Ajar, iar ajar în rusă înseamnă ”jăratec”. Gary – Ajar, pseudonime, tot în legătură cu simbolului focului. Și cu a doua carte publicată sub numele de Ajar, La vie devant soi (Ai toată viața înainte, București Univers, 2013) câștigă Premiul Goncourt, devenind astfel singurul scriitor francez cu două Premii Goncourt, contrar statutului acestui premiu care prevede ca se poate acorda o singură dată unui scriitor. După decernarea celui de-al doilea premiu ar fi putut să dezvăluie că este Émile Ajar, nu a făcut acest lucru, a păstrat misterul și l-a folosit pe vărul lui, care s-a dat drept Émile Ajar timp de mai mulți ani. Interesant și amuzant în același timp, în același an, aceiași critici îl vorbeau de rău pe Romain Gary și aveau numai laude pentru Émile Ajar. În 2 decembrie 1980 Romain Gary s-a sinucis. Șase luni mai târziu, la Apostrophes, emisiunea lui Bernard Pivot, varul lui Gary dezvăluie că Émile Ajar era de fapt Romain Gary. In ziua următoare, Libération, un important ziar francez titrează pe prima pagină: Oare Romain Gary a scris toate romanele care au luat Premiul Goncourt?

În ceea ce privește acest episod, ați început să investigați ce e adevărat și ceea ce nu din Promisiunea zorilor, ați vrut să știți ce a adevărat și ce e romanțat?

Nu, n-am încercat să aflu ce este adevărat și ce nu în Promisiunea zorilor. Nu trebuie să confundăm literatura cu premiile literare. Premiul Goncourt este un episod anecdotic important pentru literatura lui Romanin Gary, dar nu asta m-a determinat. Pentru mine adevărul romanesc este cel mai important.

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

Sunt pasaje în roman în care pare că ați încercat să-l reduceți pe omul Romain Gary la prozaic, la banal, la nivelul unui om normal, dar încercarea eșuează total și ceea ce rămâne este doar literatura. Un procedeu care îi face mare plăcere cititorului.

Viața lui a fost o viață de roman. A fost în război, a fost aviator, s-a căsătorit cu o scriitoare, s-a căsătorit a doua oară cu un star de cinema, Jean Seberg, a vândut multe cărți, a trăit viața intens. Într-adevăr, am lăsat puțin de-o parte legenda Romain Gary pentru a ajunge la dimensiunea omenească a acestuia și pentru a vedea o a doua față a autorului.

Denunțați ceea ce spuneți că sunt micile aranjamente cu adevărul ale lui Romain Gary, dar această denunțare aduce și mai multă plăcere, produce ea însăși literatură în cartea dvs.

Pentru Romain Gary minciuna era o variație subiectivă a realității, eu mă prefac că-l denunț, dar de fapt sunt de partea lui. Cred că a fost un mare scriitor pentru că a fost și un mare mincinos. Mai bine să nu folosesc termenul de mincinos care este puțin peiorativ, ci să spun vrăjitor (în lb franceza, enchanteur).

Dl Piekielny este un evreu pe care-l menționează Romain Gary, un evreu ale cărui nume și adresă le repetă în fața marilor personalități cu care s-a întâlnit. Indiferent dacă episodul este adevărat sau nu, ceea ce rămâne dincolo de realitate este povestea. Povestea o avem cu siguranță, trecutul, prezentul, timpul real pot să aibă sau nu sens, dar povestea are întotdeauna un sens și rămâne.

Literatura triumfă în ambele variante, indiferent dacă dl. Piekelny a existat în realitate, pentru că nu poate fi dat uitării, literatura triumfă chiar dacă Piekielny a fost doar un personaj de ficțiune, rodul imaginației lui Romain Gary, întrupând în spiritul cititorului toți evreii asasinați la Vilnius. Faptul că Romain Gary a pronunțat numele lui Piekielny in fața Reginei Angliei, a lui De Gaulle sau la televiziunea americană nu contează prea mult; suntem în 2018 și pronunțăm numele lui Piekielny în direct la televiziunea română. Numele uitat al lui Piekielny este pronunțat la televizune pe 31 oct. 2018.

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro