În ce țară (încă mai) trăim

Nu vă supărați… (zisese fătuca din parc întinzându-mi spre față o sculișoară de-nregistrat voce). Pentru un sondaj de opinie în legătură cu taxa de reciclare a ambalajelor îmi răspundeți vă rog frumos la o-ntrebare? Bine, zic, da să nu fie lungă, ci maximum medie, de se poate.

Era prin Octombrie anul trecut, iar interviul studentei se referea la ce părere-aveți despre introducerea cu începere de la 1 Noiembrie a unei taxe de 50 de bani care se restituie la predarea oricărui ambalaj de sticlă sau plastic înapoi la cumpărător! I-aș fi zis că părerea mi-era egal bună și rea, toată treaba fiind bună-n teorie și proastă-n practică, dar precis n-ar fi priceput altceva decât nimic, sau cel mult că-ncercam o glumă proastă și stânjenitoare. O-ntreb atunci dacă vrea un răspuns scurt și pesimist ori unul mai lung și oarecum explicativ, poate cu ceva bătaie pozitivă. Tânăra tace-ncurcată, așa că continui. Cum că pe de-o parte am o părere rea fiindcă nu se va implementa mai nimic la 1 Noiembrie, până pe 1 Noiembrie improvizându-se ceva gen fleac, reclamă, propagandă, la data respectivă mai degrabă pupând un fiasco. Și mai zic că-mi voi schimba opinia doar după alte câteva luni, când probabil că sistemul de returnare a ambalajelor și-a banilor va deveni posibil, adică fezabil, asigurat și practicat cu operativitate și frecvanță, măcar din loc în loc și după după multe pozne și gafe. Cam așa ceva-m zis, fata tot nepricepând și crezând că habar n-am de „comunicatele” pompieristice și formale, reinformându-mă cu vocea priministrului sau a ne-ngropatului robot de fiervechi vorbitor, Ion, că cu începere de la 1 Noiembrie anul curent…

Imaginându-mi că, în conformitate cu tipicurile sociologiilor aplicate-n spațiul public, al chestionarelor și sondajelor standard date studenților lipsiți de orice imaginație și flexibilitate conversațională, fata își va fi făcut veacul și mâna de viitor profesionist debutând prin zonă, uite, i-am mai zis. Hai să punem un pariu și să ne mai vedem tot pe-aici după 1 Noiembrie, fie și-n Decembrie, Ianuar. Dacă „sistemul va fi deja implementat” în cea mai stângace, impractică, defectuoasă manieră, cel mai degrabă fiind amânat pentru Decembrie, iar apoi pân la-nceputul anului viitor, dumneata-mi dai mie 1 leu. Dar dacă n-am dreptate, și va fi funcțional, accesabil și accesibil în destul de multe locuri (fie și nu peste tot), funcționând uns, fără bâlbe, rateuri și cozi imposibile, eu îți dau dumitale 10, ba hai chiar 20 de lei.

Și cu așa schimb de texte (deși, credeți-mă, ador să pierd pariuri realiste în favoarea speranțelor, idealismelor și naivităților de-orice fel), ne vedem fiecare de treabă. Eu rămânând atât la ideea că sistemul este din punct de vedere teoretic excelent, practic urmând a lăsa mult de dorit (măcar nu și regret). Dificultățile sau ratările tehnice, procedurale, vor fi nu puține. Generalizarea aparatelor care dau bonuri decontabile va lua mult și bine. Cel puțin preț de vreun an puțină lume va ține cont și va fi atent la adunarea de ambalaje anume returnabile, apoi va proceda la cumintea așezare-n cozi și neînțelegeri din loc în loc, majoritatea populației luând plusul de 50 de bani per sticluță drept o curentă majorare de preț, ignorând osteneala strângerii-n casă, a depozitării și-a trambalării pentru recuperare de mărunțiș pe la cineștiece magazine. Ca atare, drept urmare a realității faptice și psihologice a autohtonilor, magazinele doar vor aduna și poate vor deversa respectivele sume (adunate-n contul sticlelor, peturilor și borcanelor) poate-n contul lor general de venituri, poate-n cineneștiece (sub)cont aparte. Însă tot nu vor primi de la populație decât o mică cantitate de reciclabile, urmând ca să storneze cumpărătorilor mult mai puțin, purcoaiele de mărunțiș adunate cu anticipație rămânându-le lor, desigur bineprimite, dar nejustificate etic. Scontul respectiv ar fi un fel de venit sau „blocaj financiar” nejustificat.

Una peste alta, îmi propun și promit să testez personal toată povestea, imediat ce-o să-mi dea mâna. Cu-atât mai mult cu cât de la începutul lui Noiembrie chiar mi-a apărut în drum o asemenea mașinărie automată, stând degeaba la intrarea-ntre-un supernarket și păpând curent doar pentru a arăta lumii în ce gaură să-ți bagi pe viitor ambalajul și la se fantă s-aștepți hârtia unui vaucer sau bonuleț.

Până pe 10 februarie a.c. (deci la 3 luni după inaugurarea minirevoluției ecologizante), adunasem acasă 6 asemenea returnabile. Numai 6, deoarece ștampila sistemului de returnare se extinde pe etichete progresiv, deci mai e mult până să plătești în plus pe absolut fiece pet de plastic ori recipient din sticlă și să capeți centime-napoi la retur. Deocamdată mai strângi ambalaje pe care tre să le-arunci la gunoi, să te deplasezi nestimulat prin oraș până dai de-un depozit aparte nedându-ți mâna. Așadar, pe 10 a 2a merg și eu cu puținul adunat special la magazinul pomenit. Unde automatul cel deștept refuză cu obstinație fiecare insert. Cică nu-i conform regulii de returnare. (De parcă atunci când primești o explicație tâmpă/inadecvată devii instant mult mai calm sau mulțumit.) Chem și vine un ins de-al instituției, vârând și el, cu mâna proprie, tot câte-un obiect. Îl rotește-n fotocelula cititorului de semne, cum făcusem și eu, ca să-i vadă semnul grafic de cuviință. Nu-i ce trebuie… nu-i ce trebuie… nici ăsta nu-i! Surpriză, un petuleț de-o juma de litru de apă plată, din mâna lui se-nghite totuși, așadar se acceptă. Și-mi dă și bonul de 0,50 lei. Totuși o victorie, ținând cont că inițial introdusesem și eu același ambalaj. Deci aparatul dă chixuri, face haotice fițe. Mă iau în urma omului care mă abandonase oarecum triumfător și-i zic stai nene-așa, ia uită-te ochiometric la însemnele sticlei. Mai ales că luasem ambalajele chiar de-aici. Aveți bonul? întreabă omul aiurea, adică abuziv, căci regulamentul programului atât de special nu prevede așa ceva. Dar vede și el logoul returnării, îmi ia sticlele și zice c-o să-mi dea banii direct, la sfârșit. Când îmi termin puțina cumpărătură revin și-mi zice să merg la casa 5. Cea mai aglomerată (de-altfel singura deschisă), așa ca să pierd vremea și pentru ca nu cumva să mă rezolv mai rapid, scanând altundeva cu mâna proprie și plătind doar cu cardul. Deci aștept în coadă, casierei îi dau bonul de 0,50 și-i precizez că mai am la ea 5 sticle, doar nu le-avea, însă mă crede pe cuvânt și totuși cheamă pe-același bărbat mai cu carte și poate cu competențe ori funcții. Omul îi arată unde și cum să tasteze un scăzământ de 2 lei 50 (pe bon scăderea din total va apărea de parc-aș fi plătit sau primit eu cheș). Profit de moment să le spun și lor (deși chiar n-au cum să le pese bieților angajați, care sunt obligați la politețea de-a se scuza formal față de clienți, dar nicidecum n-au și curajul de-a pasa șefilor lor nemulțumirile consumatorilor): asta e exclusiv șmecheria magazinului, aparatul robotic e precis prost setat (p 2 săptămâni îl voi remarca acoperit cu-o altă mașinărie sau schelă, scos din uz și din priză), iar neinsertarea procedurii în electronia cântarului și-a autotaxării prin card, plus obligația omului de-a sta-n coada caselor obștești, sunt toate menite să descurajeze pe-oricine să mai vină vreodată de-acasă cu reciclabilele.

Așadar, șicanarea tehnică a ajuns gest de șuți, reușind să rețină în contul magazinului centimele luate cu anticipație. Contabilicește și coruptibilicește vorbind. Psihologic, ecologic și patriotic însă ea șicanează și dezamăgește tocmai pe inșii care-ar mai putea crede în reciclarea și ecologizarea de principiu. Căci înafara unor asemenea (precis puțini) binevoitori, puțini săraci vor veni aducând material pentru recuperat mărunțiș. Celor cu stare rupându-li-se de acești firfirici returnabili/recuperabili, în continuare preferând comoditatea gunoiului și-a îngunoirii, făcând pe barosanii indiferenți sau pur și simplu ignorând socoteala, mai ales că riscă pierderea-n timp și poate și nervi dacă tre să treacă prin țățăreala dialogurilor, așteptărilor, bâlbelor organizaționale la fiecare nivel de operațiune-n sistem. Așa cum se impune pentru moment, actul acestei ecologizări silnice face apel la generozitate de timp și sacrificiu de nervi, e-o mică povară și pentru magazine și pentru cetățeni, iar dificila sa funcționare (tot pentru moment) doar transformă magazinele în ciupitoare de ciubuccel.

Păcatul nu-i de azi/ieri. E din alaltăieriul de destulă durată, când legat de marketurile și supermarketurile cele mai populare auzeam mereu plângeri despre false reduceri sau promoții, despre un preț afișat în galantar și altul taxat automat la casă, despre o dată minusculă înscrisă pe eticheta vânzării și scuza auzită după ce-ai plătit (ba că eticheta era valabilă până ieri și-au uitat fetele s-o schimbe de-aseară, ba că picase dinspre alt produs). Pentru sărmanii care chiar căutau forțați de nevoi atare reduceri era o umilință în plus, mulți nemaifăcând niciun comentar eau scandal, ori observau manevra preatârziu. Mirarea și admirația pe invers a ziariștilor și-a opiniei publice era ietete, da repede s-au mai adaptat și marile concernuri străine la șmecheriile autohtone, ce demonstrații de pungășie stradală pot să ne mai tragă și ăștia!…

* * *

Sortarea deșeului gospodăresc (în saci și tomberoane de tipurile manajer/sticlă/plastic/hârtie) și reciclarea selectivă a gunoiului persoanal e deja lege, reglementare și disciplină demult impusă și oficial asumată „înafară”. În România funcționează rar și mărunt, la gabarit minimal, respectându-se/instalându-se comportamental preapuțin ca să fie eficientă. Chiar și unde primăriile sau salubritatea privată au repartizat pubele ori ghene specializate, cromatic și imagistic marcate, la fiece gospodărie, camioanele colectoare tot într-o cupă unică și cuvă comună azvârle și toacă tot. Ca ins chiar de-ai avea bunăvoința de-a căuta și deversa gunoiul în ghene publice aparte, ele staționează la distanțe mari (și sunt deja pline), descurajându-te.

Grație celor mai detestați dintre științifici, și-anume psihologii, toată lumea știe că omul are o relație foarte intimă, greu de abandonat, cu gunoiul. – Citeste intregul articol pe contributors.ro