„În ziua în care a început războiul, pregăteam roșiile pentru conservele de iarnă”. Conflictul Nagorno-Karabakh prin ochii unei armene și ai unui azer
O armeană din Nagorno-Karabakh și un azer afectat direct de conflict au povestit pentru Hotnews cum trăiesc în aceste zile războiul care a reînceput între cele două țări. Prin ochii lor, putem să vedem acum și acea parte care, de cele mai multe ori, lipsește din buletinele de știri: drama umană.
Un conflict început acum mai bine de 30 de ani, după destrămarea Uniunii Sovietice, a continuat să fiarbă la foc mocnit în Nagorno-Karabakh. În 1994, în războiul brutal dintre armeni și azeri au murit nu mai puțin de 30 mii de oameni. În această enclavă, de pe teritoriul Azerbaidjanului în care locuiesc preponderent armeni, focurile au izbucnit din nou pe 27 septembrie 2020 și nu s-au mai oprit de atunci, în ciuda unui armistițiu de câteva zile.
Citește și Istoria, mizele și actorii conflictului din Nagorno-Karabakh, sau cadoul ticălos făcut de StalinAzerbaidjanului
Imaginile publicate de presă în ultimele zile din acest petic de pământ caucazian nu încetează să revolte oamenii din toate colțurile planetei, iar simpla pronunțare a cuvintelor „dronă”, „rachetă”, „bombă” reușește să te transporte câteva secunde în iad. Iar noi, cei suficient de norocoși să asistăm la morbidul spectacol din spatele unui ecran, ne lansăm uneori în remarci naive, lipsite de înțelegere: „Cum e posibil să se întâmple asta în secolul XXI?”, „Cum să faci atâta rău pentru o bucată de pământ acoperit de pădure?”, „Cum pot unii oameni să se lase spălați pe creier în așa fel?”
Ca de fiecare dată, mulți dintre noi se grăbesc să emită judecăți înaintea unui efort consistent de empatie, ca și cum am ști exact cum se simte viața și cum funcționează mintea după decenii trăite pe un pământ îmbibat de incertitudine, rupt dintr-o țară și neintegrat în cealaltă.
Ce ar fi însă să-i lăsăm să vorbească despre acest conflict pe cei care chiar trebuie să vorbească? Am vrut să aflu cum se vede acest război prin ochii unor oameni care trăiesc acolo, în mijlocul evenimentelor: Gayane, o armeană din regiunea Nagorno Karabakh, și Elmin, un azer afectat direct de conflictul armat, au acceptat să-mi răspunde la întrebări.
Și astfel, prin ochii lor, am văzut o altă față a războiului care, de cele mai multe ori, lipsește din buletinele de știri din presa internațională: drama umană. Gayane și Elmin au răspuns la aproximativ aceleași întrebări, pe care le puteți citi în cele ce urmează:
Cine ești? Spune-ne despre tine, despre familia ta și despre viața pe care o aveai înainte de conflict.
Gayane (armeană): Numele meu este Gayane, m-am născut în orașul Stepanakert, dar acum locuiesc cu soțul meu și cu cei trei copii în Shushi. Încă din 2008, am fost director al Centrului de Resurse pentru femei (filiala din Shushi). În tot acest timp am lucrat cu femei din toate categoriile sociale, din Artsakh (aceasta este denumirea pe care au dat-o armenii Republicii Nagorno Karabakh printr-un referendum constituțional).
Eforturile noastre se concentrau pe menținerea păcii, pe instruirea femeilor și a fetelor tinere în legătură cu drepturile omului și pe oferirea de sprijin psihologic celor care aveau nevoie, cele mai multe victime ale violenței domestice.
Elmin (azer): M-am născut în 1990 în satul Yukhari Seyidehmedli din regiunea Fuzuli, aflată în sud-vestul țării, la granița cu Iran. Mama mea este profesoară, iar tatăl meu este reprezentant în corpul de guvernanță locală din regiune Fuzuli. Când a început războiul, în 1990, încă locuiam în Fuzuli.
Atunci când forțele armene au ocupat regiunea Fuzuli, în august 1993, am fugit împreună cu părinții mei și cu cele două surori gemene și ne-am mutat în casa unor rude de-ale tatălui meu din Saatly. În 1994, armata azeră a realizat operațiuni de succes în Fuzuli, eliberând câteva sate de acolo.
După încetarea focurilor, în 1995, ne-am întors în regiunea Fuzuli, deși satul nostru (Yakhari Seyidehmedli) a rămas sub control armean. Ne-am stabilit într-un sat numit Qarabag și am început totul de la zero. Familia mea a construit o casă, eu am început școala, iar viața noastră într-un loc nou a continuat în mod firesc.
Am terminat liceul în 2007 și am fost admis la o universitate din Baku. Am absolvit Facultatea de Economie în 2011 și am făcut un master în Diplomație și Relații Internaționale la Universitatea ADA. Ulterior, m-am hotărât să urmez mai degrabă o carieră în finanțe decât în diplomație. Din 2013 am lucrat pentru Banca Centrală, cea mai mare corporație bancară din țară, iar momentan lucrez pentru o instituție financiară internațională.
„Aveam alte planuri pentru ziua aceea. În ziua anterioară cumpărasem multe kilograme de roșii ca să pregătesc conservele de iarnă”
Gayane (dreapta) la locul de muncă. FOTO: Arhiva personală
Gayane, poți să ne povestești exact ziua de 27 septembrie, când a început totul? Ce făceai? Care erau planurile tale pentru ziua respectivă?
Gayane: Ne-am trezit foarte devreme în acea dimineață pentru că am auzit zgomote puternice și am simțit casa cutremurându-se. Sunetele acelea erau atât de aproape încât nu am înțeles exact de unde veneau. Am văzut fum și am înțeles imediat că nu era vorba de tunete sau de vreun cutremur, ci de atacuri militare.
Am început să căutăm informații la știri, la radio, pe internet și la televizor. Am aflat că Azerbaidjan inițiase un atac la scară foarte largă în diferite regiuni din Artsakh. Pur și simplu auzeam sunetele dronelor care zburau deasupra noastră. Asta ne-a confirmat faptul că era vorba de un război greu, mai ales pentru că războiul de patru zile din 2016 ne învățase foarte bine cum sună dronele. La momentul acela dronele aveau mai mult un rol analitic, dar acum atacau cu adevărat.
Aveam alte planuri pentru ziua aceea. În ziua anterioară cumpărasem multe kilograme de roșii ca să pregătesc conservele de iarnă, activitate care durează o zi întreagă de gătit și pus în borcane. Of…
Elmin, poți să ne povestești exact ziua în care ai aflat că rachetele au lovit casa părinților tăi? Ce făceai? Care erau planurile tale pentru ziua respectivă?
Elmin: Eu m-am mutat în Baku în 2007, dar îmi vizitez adesea familia în Fuzuli. Din fericire, doar tatăl meu se afla în Fuzuli în acea zi de 9 octombrie. Era o dimineață obișnuită, iar eu mă pregăteam să lucrez de acasă, ca în fiecare zi de când a început criza covid.
Primesc un apel de la un număr necunoscut, am răspuns, iar o voce anxioasă de la celălalt capăt al firului îmi spune: „tatăl tău încearcă să te sune, casa voastră a fost lovită de o rachetă”. Am recunoscut vocea: era a vecinului nostru. M-am speriat teribil gândindu-mă la ce i s-ar fi putut întâmpla tatălui meu pe care nu reușeam să-l contactez.
Am primit apoi un telefon de la alt număr. Era tatăl meu care îmi spunea să nu mă îngrijorez pentru că este în viață – avea răni minore pentru că fusese propulsat de unda exploziei, totuși, casa, mașina și alte facilități ale căminului fuseseră distruse. Poza de mai jos arată ruinele casei noastre.
Ce speri să se întâmple în viitor?
Gayane: Au trecut abia câteva zile de când ne refugiem temporar în casa unui prieten în Yerevan. Sper să mă reîntorc curând acasă, să îmi restabilesc starea fizică și mentală și să îi ajut pe cei care au nevoie. Mi-ar plăcea să pot digera și înțelege repercusiunile acestui război și răul cauzat de Azerbaidjan. Abia apoi pot decide ce aștept de la viitor.
Elmin: Aștept ca acest conflict să se termine într-un mod pașnic, iar comunitatea internațională să se străduiască mai mult pentru a găsi o soluție pe termen lung, nu să se mulțumească cu acest status quo.
Elmin, cum a început conflictul pentru tine și cum îți afectează viața?
Elmin: Pentru mine, conflictul datează de la începutul anilor 1990. A costat vieți și a cauzat suferința a aproape 600 de mii de oameni, care au trebuit să își părăsească orașele natale și să locuiască ani de zile în tabere de persoane strămutate intern (IDP camps). Acești oameni, printre care eu și familia mea, nu s-au putut întoarce în orașele noastre timp de aproape 30 de ani.
Această escaladare recentă a conflictului ne distruge casa pentru a doua oară. Probabil îți poți închipui ce înseamnă să începi totul de la zero, trăind în condițiile îngrozitoare din taberele IDP. Acum, familia mea trebuie să construiască o nouă casă, așa cum au făcut când ne-am întors în Fuzuli, în 1995.
De ce îți este cel mai frică?
Gayane: De nedreptăți precum cele care s-au comis până acum cu impunitate și care ne-au adus în starea asta.
Elmin: Este o întrebarea foarte complicată pentru mine.
„Dacă se anunță mobilizare completă, pot fi chemat să particip. Este datoria mea ca cetățean al Azerbaidjanului și aș face-o fără discuție”
Elmin la Moscova. FOTO din Arhiva personală
Gayane, ce simți față de azeri? Ură, teamă…?
Gayane: Milă. Ei nu au avut ocazia să analizeze ce se întâmplă în jurul lor. În Shushi aveam acces la canale de televiziune azere, precum CBC Azerbaijan, care erau pline de propagandă care promova ura, în special pentru populația azeră care locuia în apropiere de graniță. Am înțeles atunci ce impact are informația asupra modului de gândire și cât de puțin loc lasă analizei.
Elmin, ce simți față de armeni? Ură, teamă…?
Elmin: Nu am niciun sentiment în mod special. Am cunoscut câțiva armeni în diferite țări, cu anumite ocazii, iar cu câțiva dintre ei chiar am avut niște conversații constructive.
Care este istoria pe care ai învățat-o în școală despre regiunea Nagorno-Karabakh și despre acest conflict dintre Armenia și Azerbaidjan?
Gayane: În anii ‘80, când eram elevă, mi s-a predat istoria Azerbaidjanului, dar am învățat despre Artsakh, despre moștenirea și istoria noastră armeană mai degrabă din poveștile spune de bunicii mei. Am aflat că străbunicul meu era originar din Shushi, dar în timpul masacrelor din anii ‘20, au fost forțați să plece și să își construiască o nouă casă în Stepanakert.
Mai târziu, în anii ‘50, fiul lui (adică bunicul mamei mele) care era sportiv de performanță, a fost invitat la o competiție în Baku. I s-a pus însă o condiție pentru a participa: să își schimbe terminația numelui de familie din -yan în -ov. De aceea unele dintre rudele mele, copii lor și descendenții acestora, au fie numele Balasanyan, fie Balasanov.
Totuși, spre deosebire de felul secret în care tatăl meu ne-a învățat despre genocidul din 1915 prin intermediul cărților armene cenzurate, copiii mei au învățat istoria armeană în școli, istorie care vorbește despre regatele vechi, războaie și ajunge la timpurile recente. Menționez că aceste fapte au fost extrase și sunt predate pe baza narativelor recunoscute internațional și nu sunt destinate propagandei, ca în cazul Azerbaidjanului.
Elmin: Khanații, cei care administrau cea mai mare parte a regiunii moderne Nagorno-Karabakh și locuri celebre (printre care Istisu, Jidir Duzu, Xan Bulaghi din Shusha sau Peștera Azikh), au fost unele dintre primele grupuri de oameni care au trăit în Eurasia. Istoria ne-a vorbit și despre stabilirea armenilor în regiune, urmând tratatelor istorice de la Turkmenchay și Gulustan, dintre Rusia și Iran, care au împărțit Azerbaidjanul între cel de astăzi și cel care a rămas o parte a Iranului.
Cărțile vorbesc, de asemenea, și despre rădăcinile conflictului, despre începuturile sale din ‘90, când Imperiul Sovietic a colapsat, și despre conceptul miatsum (unificare) a armenilor.
Gayane. FOTO din Arhiva personală
Care ți se pare ție a fi o soluție realistă pentru conflict?
Gayane: Nu cred că întrevăd vreuna, momentan. Poate în 100 de ani, când oamenii vor fi mai înțelepți și mai deștepți decât guvernele și politicile lor și vor putea găsi o soluție.
Elmin: O soluție realistă ar fi ca forțele armene să părăsească cele șapte districte adiacente zonei Nagorno-Karabakh, conform principiilor rezoluției stabilite acum mulți ani, și să permită oamenilor din ambele părți să trăiască în Nagorno-Karabakh, unde pacificatori internaționali pot garanta siguranța ambelor comunități. Toate acestea au fost deja stabilite în diverse documente, precum cel al principiilor de la Madrid etc.
Nu s-au implementat încă, dar se va întâmpla. Chiar dacă vor înceta focurile după această ultimă escaladare, sunt sigur că vor mai exista conflicte în viitor, pentru că situația actuală nu este sustenabilă.
Elmin, este posibil să fii chemat să lupți în război? Ce ai simți într-o asemenea situație?
Elmin: Da, este posibil. Dacă se anunță mobilizare completă, pot fi chemat să particip. Este datoria mea ca cetățean al Azerbaidjanului și aș face-o fără discuție.
Aștepți ceva de la comunitatea internațională? Ai vrea ca NATO sau Uniunea Europeană să intervină în conflict?
Gayane: Singurul lucru care ar salva sute de vieți ar fi să se recunoască în sfârșit integritatea oamenilor indigeni care trăiesc în Artsakh, iar regiunii să i se recunoască statutul de republică. Așa cum au cerut inițiat oamenii în 1990, după colapsul Uniunii Sovietice.
Elmin: Ca să fiu realist, nu mă aștept la nicio reacție din partea comunității internaționale pentru că nu a reacționat nici la suferința atâtor persoane strămutate intern. Atunci când nici cel mai mare corp internațional, Națiune Unite, nu reușește să-și implementeze rezoluțiile eficient (mă refer aici la retragerea necondiționată și completă a trupelor armene din teritoriul azer), ce mai poți să aștepți?
Negocierile durează de aproape 30 de ani fără niciun rezultat satisfăcător. Din punctul meu de vedere, comunitatea internațională este mulțumită cu acest status quo, indiferentă la faptul că au fost violate principii fundamentale ale integrității teritoriale.
Ultimele tale gânduri legate de umanitatea care trece printr-un asemenea război în plin secol XXI?
Gayane: Impunitatea în fața războiului și a crimelor de război nu fac decât să le perpetueze.
Elmin: Bineînțeles, îți rupe inima să vezi națiuni trecând printr-un război. Nu contează că vorbim despre secolul XIX sau XXI, războiul ar trebui să fie ultima soluție. Oameni mor și încă și mai mulți suferă, pierzând membrii ai familiilor, case, visuri…
Conform ultimelor informații, sute de soldați au murit și alte zeci de de oameni au fost strămutați Zeci de civili de ambele naționalități și-au pierdut viața. Atacul din partea Armeniei a distrus peste 1000 de case, 57 de clădiri și 146 de clădiri publice ale Azerbaidjanului. La rândul său, Armenia declară că a pierdut mai bine de 400 de soldați, majoritatea dintre aceștia născuți în 2001 și în 2002.
INTERVIURILE HotNews.ro