Ne mândrim de Centenar cu dr. Paulescu, părintele rasismului ştiinţific şi lider de partid fascist: prostie guvernamentală sau ceva mai grav?

Am zvârlit ieri o postare pe FB despre celebrul, de-acuma, filmuleţ paseist-propagandistic plătit şi asumat de guvernul României. Aşa cum au făcut şi alţii zilele astea, luându-l la mişto, pe bună dreptate. Filmul e nărod în concepţie şi ton, fiind presărat şi cu fake news vizibile: nu-i adevărat că Poenaru a inventat stiloul; nu-i adevărat că Vlaicu a fost primul om zburător cu un aparat mai greu decât aerul; şamd. Lucrurile puteau rămâne aici, la acest nivel de provincie complexată care compensează prin ţâfnă involuntar-amuzantă, ce stârneşte cel mult perplexitate îngăduitoare în lumea civilizată. In fond tradiţia asta e lungă: şi URSS revendica becul electric şi caloriferul, doar un complot imperialist răpind ruşilor prioritatea în aceste domenii, plus premiile cuvenite.

Insă menţionarea în fimuleţ a dr. Nicolae Paulescu, “inventatorul insulinei”, ne duce într-un cu totul alt plan de discuţie, unde nu mai e de glumă. Reacţiile la uimirea mea că asemenea personaj absolut sinistru, bolnav, a putut fi inclus cu nonşalanţă într-un clip care vrea să arate ce are România mai bun la 100 de ani (de fapt, corect, 159 sau 137 de ani de statalitate, depinde cum o iei; mi se pare ceva deplasat în fetişizarea exclusivă a momentului 1918), pe bani de la buget şi cu viza de tipar a unui culturnic guvernamental, demonstrează că avem probleme serioase în societate, mai grave decât realizăm.

Revărsarea de comentarii analitice, indignate sau înjurături de-a dreptul, care mă pun la punct şi justifică locul lui Paulescu în marea galerie a figurilor naţionale, o împart în trei categorii. Prima, a primitivilor nonşalant-antisemiţi, care nici nu se străduie să-şi voaleze tonul, expediază scurt problema în limbajul anilor ’20-’30, când scria şi milita politic însuşi maestrul. Aici e puţin de comentat, în afară de aceea că situaţia politică actuală şi valul de nativism populist în politica europeană funcţionează ca declanşator al unor reflexe pe care le credeam depăşite. Cum ar veni, s-a dat liber la înjurat, că destul am suferit sub apăsarea odiosului regim politically correct. Se dau jos din pod vechile clişee cu protocoalele înţelepţilor Sionului, imaginarul medieval şi marotele antisemite moderne: jos evreii care ne-au adus comunismul!

Categoria a doua ar fi a celor neinformaţi, care n-au auzit de rasismul cu metodă al dr Paulescu. Ei ştiu doar din Flacăra lui Adrian Păunescu ce mare savant a fost acesta, cum a inventat insulina şi a fost marginalizat de occidentali, care i-au furat premiul Nobel şi l-au dat în schimb unor canadieni. Nazismul stângist al regimului Ceauşescu propaga într-adevăr asemenea fake news, adică jumătăţi de adevăr ţesute într-o mare conspiraţie anti-naţională, cu străinul rău care călăreşte românul cel bun şi îngăduitor. Realitatea e că cercetările dr Paulescu pe rolul pancreasului şi tratarea diabetului sunt importante, însă un remediu eficient pentru oameni el n-a produs (doar experimente pe câini). Poate fi considerat un precursor important în domeniu, sau mai mult decât atât; e bine să lăsăm specialiştii în domeniu să se pronunţe.

Şi cu asta ajungem la categoria trei, unde dezbaterea e cea mai interesantă. Aici se află oameni care mai ştiu una-alta de viaţa şi opera omului, însă le pun în balanţă şi argumentează că ştiinţa e mai importantă decât “opiniile”. Se spune că am putea separa “părerile personale, desigur, regretabile ale dr Paulescu, dar în spiritul vremii”, de realizările sale profesionale. In principiu argumentul e de luat în seamă: sunt atâtea cazuri, de la Wagner la Heidegger, unde convingeri private antisemite n-au influenţat (zice-se) cariera profesională a respectivilor. Şi în cazul acestora dezbaterea va continua la nesfârşit, vor fi mereu unii care vor spune că e inacceptabil să joci sau să publici Wagner şi Heidegger oricum şi oricând, fără măcar să pui o notă de subsol despre defectele lor morale, şamd.

Problema este că Paulescu nu se poate nici pe departe compara cu Wagner şi Heidegger. El nu a fost un oarecare om cu păreri “în spiritul vremurilor antisemite” (argument în sine fals, pentru că majoritatea oamenilor de atunci, cu mai puţină educaţie decât doctorul, nu erau antisemiţi), nici vreun hipster tânăr şi teribilist, ca Cioran sau Eliade, care au cochetat pe la uşa Gărzii de Fier ca s-o facă pe interesanţii, fără să-i bage prea multă lume în seamă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro