Negocierile precontractuale – la granita dintre libertatea de a contracta si rigorile bunei-credinte
In vederea incheierii unui contract, partile trec aproape invariabil prin etapa negocierilor. Partea care ia initiativa poate purta negocierile cu una sau mai multe parti deodata, dupa cum se poate razgandi si renunta la incheierea contractului. Sunt multe situatii, mai ales atunci cand negocierile au ajuns intr-o faza avansata, ca o parte sa se considere afectata de neincheierea contractului si sa doreasca compensatii sau chiar obligarea celeilalte parti la incheierea contractului.
Noul Cod Civil („NCC”) a introdus reguli de conduita a partilor in cadrul negocierilor precontractuale, grupate in jurul a doua mari principii: libertatea contractuala si buna-credinta. O astfel de reglementare cu privire la etapa negocierilor nu se regasea in Codul Civil din 1864, fiind inspirata din Principiile UNIDROIT(1) , Principiile Dreptului European al Contractelor(2) si Proiectul unui Cadru Comun de Referinta pentru Dreptul european privat(3). Este de mentionat insa ca aceste propuneri au ramas la stadiul de proiect, la nivel european singura optiune considerata viabila in urma acestor studii fiind elaborarea unui Regulament privind o legislatie europeana comuna in materie de vanzare(4).
Art. 1183 din NCC statueaza principiul libertatii contractuale: partile au libertatea initierii, desfasurarii si ruperii negocierilor si nu pot fi tinute raspunzatoare pentru esecul acestora. Astfel, o parte poate initia negocieri cu privire la incheierea unui contract chiar daca exista o nesiguranta cu privire la incheierea sa. La fel, negocierile pot fi rupte de catre una dintre parti fara ca aceasta sa fie obligata sa isi justifice actiunea.
Libertatea contractuala este circumscrisa insa exigentelor bunei-credinte. O parte nu se poate sprijini pe dreptul sau de a purta sau de a rupe negocierile atunci cand actiunile sale nu se incadreaza in rigorile bunei-credinte. Din aceasta perspectiva, cele doua principii sunt conflictuale, intrucat obligatia de a actiona cu buna-credinta limiteaza libertatea contractuala. Aceasta limitare se poate manifesta pe mai multe planuri.
In primul rand, NCC prevede raspunderea partii care a initiat, continuat sau rupt negocierile contrar bunei credinte pentru prejudiciile aduse celeilalte parti. In baza acestui text legal, partea care se considera prejudiciata printr-o conduita pe care o considera abuziva a celeilalte parti, poate cere despagubiri. Conform NCC, aceste despagubiri se stabilesc tinand seama de cheltuielile angajate in vederea negocierilor, de renuntarea de catre cealalta parte la alte oferte si de orice imprejurari.
Este important de notat faptul ca, in aceste situatii, consecinta este raspunderea pentru prejudiciile aduse celeilalte parti, insa nu se poate solicita instantei obligarea partii in culpa la incheierea contractului. Cazul in care o instanta poate obliga o parte la incheierea unui contract este separat reglementat de NCC, atunci cand partile au ajuns la un acord asupra elementelor esentiale iar instanta este chemata sa se pronunte asupra completarii contractului sub aspectele secundare. Aceasta situatie, reglementata de art. 1182 din NCC, poate merita o discutie distincta tot din perspectiva limitarii principiului libertatii contractuale.
In al doilea rand, principiul bunei-credinte este ridicat la nivel de ordine publica, intrucat partile nu pot conveni limitarea sau excluderea sa. Datorita caracterului imperativ al acestui principiu, o parte poate invoca incalcarea bunei-credinte in negocieri ca prevaland asupra termenilor agreati. In multe situatii, partile decid sa incheie un acord care sa guverneze conduita lor pe durata negocierilor. Principiul bunei-credinte poate fi invocat chiar si atunci cand cealalta parte isi bazeaza actiunile pe un cadru contractual agreat de parti cu privire la modul de desfasurare si de rupere a negocierilor.
Se poate observa ca, si in aceasta privinta, NCC limiteaza in fapt libertatea contractuala. Principala problema adusa de aceasta limitare consta in incertitudinea incadrarii unei actiuni ca fiind compatibila sau nu cu buna-credinta, ceea ce genereaza o anumita insecuritate juridica pentru cel care trebuie sa actioneze cu buna-credinta.
De altfel, una din principalele critici aduse proiectului de cod european al contractelor a fost faptul ca prevalenta bunei-credinte asupra libertatii contractuale este de natura sa produca insecuritate juridica. S-a propus in acest sens ca libertatea contractuala sa prevaleze in cazul unor termeni negociati individual, fiind in schimb propus sa se introduca o lista a clauzelor interzise care ar aduce atingere principiului bunei-credinte.
Este de remarcat ca forma propusa a Regulamentului privind o legislatie europeana comuna in materie de vanzare nu mai prevede ca atare raspunderea partii pentru incalcarea bunei-credinte in negocieri, ci include o lista a actiunilor ce trebuie luate in cadrul etapei negocierilor (informatii precontractuale ce trebuie puse la dispozitia celeilalte parti) precum si o lista a clauzelor considerate abuzive si care sunt interzise. Totodata, acest Regulament propune si o definitie pentru „buna credinta si corectitudine” ca fiind un standard de conduita caracterizata prin onestitate, deschidere si luarea in calcul a intereselor celeilalte parti la tranzactia sau raportul juridic in cauza.
Cu toate acestea, NCC a pastrat regula bunei-credinte ca un concept deschis, interpretabil de la caz la caz. Se prevede un exemplu de rea-credinta in negocieri, conduita partii care initiaza sau continua negocierile fara intentia de a incheia contractul.
Totodata, pentru a circumscrie un anumit comportament in rigorile bunei-credinte, pot fi utile si exemplele formulate de autorii care au sustinut introducerea acestor prevederi in proiectele de Principii de Dreptul European al Contractelor respectiv in Principiile UNIDROIT.
Lipsa intentiei de a incheia contractul este ilustrata prin situatia in care un concurent (A) intra in negocieri pentru achizitia unei afaceri de alt concurent (B) cu singurul scop pentru a nu permite vanzarea catre un al treilea concurent (C). Concurentul A care rupe negocierile doar dupa ce concurentul C renunta la respectiva achizitie, este considerat raspunzator fata de B, care vinde afacerea in final la un pret mai mic, pentru diferenta de pret ce ar fi incasat-o daca ar fi vandut catre C.
Conform autorilor Principiilor UNIDROIT, constituie rea-credinta situatia in care o parte a indus in eroare cu intentie sau din neglijenta cu privire la natura sau termenii contractului propus, fie prin declaratii incorecte sau false, fie prin ascunderea unor fapte care ar fi trebuit fi facute cunoscute celeilalte parti. Un exemplu dat in acest sens este necesitatea obtinerii unei licente pentru prestarea anumitor servicii, considerandu-se ca este de rea-credinta partea care are cunostinta de faptul ca cealalta parte se afla in imposibilitate obtinerii licentei si nu o informeaza asupra acestui fapt, continuand negocierile cu aceasta.
De asemenea, se considera o dovada de rea-credinta ruperea fara motiv legitim, brutal si unilateral a negocierilor aflate intr-o stare avansata de finalizare, aceasta situatie fiind retinuta si de jurisprudenta franceza(5).
Aprecierea punctului de la care ruperea negocierilor fara justificare constituie o dovada de rea-credinta nu se poate insa aprecia decat in functie de circumstantele fiecarui caz, si mai ales de masura in care cealalta parte avea motive solide pentru a se increde in finalizarea cu succes a negocierilor, precum si de aspectele legate de viitorul contract asupra carora partile ajunsesera deja la un acord.
Practica ne demonstreaza ca exista putine situatii in care un verdict clar poate fi dat a priori. Ramane astfel la latitudinea instantei de judecata de a aprecia daca o anumita conduita poate fi considerata ca incalcand rigorile bunei-credinte. Consideram insa ca o astfel de judecata va trebui sa puna in balanta necesitatea pastrarii unui climat de securitate juridica (astfel incat principiul libertatii contractuale stabilit de art. 1183 alin. (1) din NCC sa nu ramana golit de continut) si protectia persoanei prejudiciate prin raportare la expectatiile sale legitime si conduita imputata celeilalte parti.
Autori:
Gabriela Anton, Avocat colaborator coordonator, Tuca Zbarcea & Asociatii
Raluca Sanucean, Avocat, Tuca Zbarcea & Asociatii
Pentru alte detalii: www.noulcodcivil.ro
(1) Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internationale au fost elaborate de Institutul International pentru Unificarea Dreptului Privat.
(2) „Comisia Dreptului European al Contractelor” (care a fost finantata in mare parte de catre Comisia Europeana) a publicat cartea „Principiile Dreptului European al Contractelor Partile I si II”, coordonata de Ole Lando si Hugh Beale (Kluwer Law International, 2000). Aceste principii comune pentru statele membre ale Comunitatii Europene (in prezent Uniunii Europene) trateaza probleme legate de incheierea, nulitatea, interpretarea si continutul contractelor, executarea, incalcarea contractului si remedii. Cartea contine propuneri legislative si include comentarii si analize comparative pentru textele propuse.
(3) Grupul de Studiu al unui Cod Civil European si Grupul de Cercetare al Dreptului Privat Existent in CE au publicat un Proiect al Cadru Comun de Referinta (DCFR) – Principii, Definitii si Reguli Model de Drept Privat European, Von Bar, C., Clive, E. and Schulte Nolke, H. (eds.), Munich, Sellier, 2009.
(4) A se vedea Propunerea de Regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind Legislatia europeana comuna in materie de vanzare, publicata de Comisia Europeana pe data de 11 octombrie 2011.
(5)A se vedea in L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. Vol. II. Contractul, Universul Juridic, Bucuresti, 2009, pag. 207-208: decizia Cass. Com., 22 fevrier 1994, Cass. Civ. 2, 4 iunie 1997, Cour d’Appel Rennes, 8 iulie 1929.