Netflix. Problema traducerilor: "mamaie", "tataie", "nenea" și fiziologiile umede

​Netflix. Văd pe pâine. Trăiesc. E-n vene. Acum am reluat Seinfeld a 4-a oră. Râd ca boul. Pe lângă Seinfeld văd o mie de alte filme. Mai bune, mai proaste. Sunt îndopat ca o gâscă. Multe le văd cu subtitrare în engleză, ca să fiu atent la nuanțe. La Seinfeld am rămas la dependența mea de la PRO-TV, unde aveam o Adriana Hoancă în mare formă. La Netflix este alt traducător la Seinfeld. Așa cum acum funcționează o generație nouă de traducători Netflix. Te trezești astfel într-un film cu o traducere tâmpă, de google translate sau cu numirea stărilor fiziologice când ți-e lumea mai dragă. Netflix. Deci, ce mare lucru e cu traducerile?​

Netflix. Traducerile. E mare lucru cu traducerile. Orice școală a vieții te-nvață că un cuvânt pe care-l scoți pe gură trece întâi prin creier. Deci, tu faci o selecție. Alegi cuvintele când vorbești în public, pe maidan, acasă, cu părinții, cu copiii, la serviciu, cu șefa, cu polițistul. Cuvintele pun ștampilă pe felul tău de a fi. E ștampilă pe termen lung. Când te înjuri cu copiii tăi e clar că aceste picanterii se transmit mai departe. Copiii vorbesc la școală. Copiii în gașcă înghit oaie zilnic între ei, dar profii nu cred că-nghit oaie. Dacă fi-tu umblă cu oaia zilnic în gură și tu ești oaie.

Pe Netflix nu stau niște haidamaci, nici o bandă de vecine isterice, nici o haită de șmecheri. Ne uităm la Netflix și pentru că plătim și e o instituție. Deci, produsele acestei instituții ar trebui să arate profesionalist. Transmiterea filmelor, dar și traducerile acestora.

Repet, de vreun an e plin de fiziologii umede în filme. Cu p, cu P, cu c, cu C, mă rog știe toată lumea ce zic. Aici e nevoie de adecvare. Când filmul este o comedie proastă poți să bagi cascadă de astfel de fiziologii umede, dacă o cer contextul și dialogul personajelor. Dar chiar și aici adecvarea are o limită.

Cuvintele chiar și acolo au nevoie de sugestie, nu de numire obligatorie.

Nu zic de traducerile proaste din Bridgerton, din Emily la Paris, din zeci de filme văzute cum spuneam ca pe pâine. Aduc vorba la buba mea. La Seinfeld.

Seinfeld al meu, cum spuneam l-am văzut cap-coadă de câteva ori, te trezești cu inadecvări vădite: băi, mamaie, tataie, nenea sunt frecvente. Cum Dumnezeule să traduci așa ca „de la țară”?

Seinfeld este serial urban, se petrece în mijlocul New York-ului. Adresările între părinții lui George sau Jerry poate sunt old fashion. Mamaie, tatate, nenea în niciun caz sunt traduceri adecvate. Nu mă pricep la traduceri, este o artă, dar nu Nenea Leo e ce trebuie, ci unchiul Leo. Dar cel mai simplu exemplu.

„Unchiul” te lasă să hohotești. E un termen neutru care nu interferează cu situația. „Nenea” te înfurie. Îți taie maioneza. Nu numim obligatoriu, nu numim cum am învățat acasă. Traducerea înseamnă joc de patimă și neutralitate, mai ales în dificila redare a umorului.

Avem o întreagă școală de traducători. M-au crescut la școala lor. Literatura scrisă tradusă-n România până-n 1989 este savuroasă, provocatoare. Un traducător nu doar selectează un cuvânt, îl adecvează, îl modelează. Face creație. Traducerea crează din obiectul tradus o delectare. O ciocolată neagră, o trufă. Rămâi cu cuvântul tradus și-l mesteci, te bucuri de el mult timp, rămâne în memoria ta cu toată scena, personajele. Îți vine să-l recitești, să-l folosești și tu. Ai chef să compari opera cu traducerea. Traducătorii sunt niște trădători. Și, recunosc înc-o dată, trădătorii ăștia mi-au făcut cultura generală, când n-am avut acces la cărțile de valoare și tot ei mi-au deschis apetitul competiției – cum pot trăda, interpreta mai bine opera inițială.

Da, la Seinfeld mă uit la subtitrare. Traducerea Adrianei Hoandră de la PROTV îmi dădea imaginație, jubilam pentru că mă închipuiam în situații. Când în Seinfeld vine un tataie și un nenea, îl trece câte o fiziologie umedă, mi se taie de imaginație. Nu mai vreau în Seinfeld. Vărs pe Netflix.