5 conversații despre Franța de azi: Memoria ca un pește

Statistici de citit care par utopice. Clubul de carte din cartier. Un scandal editorial și ,,clauza de conștiință”. Memorie, familie, clasă socială și noile voci francofone. O literatură care spumegă, conștientă de sine, dar mai preocupată să acționeze decât să se analizeze.

Motouri: 

,,Literatura nu este neutră. Să vorbești doar despre frumusețea scriiturii, despre cărți frumoase, este un fel de a ascunde puterea pe care o are literatura.”

Annie Ernaux, scriitoare, laureată a Premiului Nobel

,,E gura mea și o să spun tot ce vreau.”

Leila Slimani, scriitoare, când avea 4 ani

Știți genul de fascinație care te face să stai noaptea și să înveți japoneza pe Duo Lingo? Afinitățile pe care le simțim față de o altă cultură pot fi foarte puternice și, în mare parte, inconștiente – niște fantasme. Nu trec proba realității, dar ne împing să explorăm. 

Când eram adolescenți, eram împărțiți între gașca obsedată de tot ce venea din State, grupul anglofil și cel francofon – mai mic, dar mai agitat. E momentul să recunosc că punks not dead: am început ca groupie a Regatului Unit și așa am rămas, timp de 30 de ani. 

A fost nevoie de multe cărți și filme, de câteva luni la Londra și de un Brexit ca să pot despărți aburul fantasmei de dușul realității. Realitate care e și ea de foarte multe feluri, în funcție de locul din care privești. Nicio cultură nu e un monolit, nicio experiență nu are valoare de adevăr unic și nechestionabil. Dacă cineva spune altfel, fugiți!

Acum, deși atenția mea a fost mereu îndreptată spre celălalt mal, este evident că în literatura de limbă franceză fierbe ceva. Experiment exploziv, preocupare radicală pentru nuanțe, un simț acut al clasei sociale, luciditate și introspecție pragmatică, o varietate incredibilă de unghiuri și de teme. 

Pentru că se apropie 14 iulie și ne vom uita din nou despre Franța, haideți s-o facem prin 5 cărți sau 5 conversații despre o cultură în fierbere. Fiecare recomandare este precedată de un mic context: un fapt real care scoate în evidență puterea de a crea schimbare a literaturii. 

1. Un fapt: Tinerii citesc, în medie, 27 de cărți pe an

Francezii cu vârste între 25 și 34 de ani citesc, în medie, 27 de cărți pe an. Această statistică nu este un pamflet 😊 Raportat la anii precedenți, cifrele celui mai recent barometru arată o scădere a numărului general de cititori. 

Dacă ne gândim însă la România, cele 27 de cărți pe an sunt pur și simplu o utopie. Probabil că aici și-au spus cuvântul mediatecile (biblioteci multimedia de cartier, spații de socializare active în viața comunităților), educația pro lectură și fondurile investite de statul francez, dar și prețul unic al cărții – conform Legii Lang, aflată în vigoare din 1981. 

Prețul unic permite editurilor să publice și cărți mai puțin vandabile, să nu vâneze în permanență bestsellere, cultivând astfel diversitatea pe care publicul o merită. Tot prețul unic asigură supraviețuirea celor 3500 de librării independente din Franța, un număr impresionant comparativ cu UK și Irlanda (1050) sau România (aproximativ 150).

O carte: Radiografia Franței provinciale

Nicolas Mathieu, Și copiii copiilor lor, traducere de Cristian Fulaș, Editura Art, Premiul Goncourt 2018

Franța nu înseamnă doar Parisul care îngrașă toate statisticile. Nicolas Mathieu scrie romanul unei generații crescute în provincie, între uzine proaspăt închise, în cartiere-dormitor, de-a lungul a patru veri interminabile. 

O carte despre adolescență, sex, lipsă de orizont, deriva părinților care și-au pierdut reperele, dar și energia unei vârste greu de înfrânt. Comparat adesea cu marile romane sociale franceze, oferă o imagine tulburătoare a Franței muncitorești, o felie de societate aflată în criză profundă. Cupa Mondială din 1998 este reperul cronologic și emoțional al întregii povești, pretextul unei rare euforii colective. După ani de șomaj și frustrări, victoria echipei Franței creează impresia că țara respiră la unison, iar diferențele se șterg. Pentru o clipă.

2. Un fapt: Rimbaud, Apollinaire și Arendt intră în cartier

În ultimul an, pe rețelele sociale a apărut Clubul de lectură din cartier (Le club de lecture au quartier), fondat de un grup de tineri proveniți din cartiere defavorizate. O postare ajunge și la 629K de reacții, iar printre autorii preferați ai membrilor se numără Émile Zola și Gustave Flaubert, Adam Smith și Pierre Bourdieu. 

Mesajul cel mai percutant este că literatura și filozofia franceză nu sunt rezervate absolvenților de Sorbonne. Ele aparțin tuturor și pot fi discutate oriunde, în orice registru care le menține vii. Un proiect care merită urmărit pentru felul în care combate clișeele rasiale și prejudecățile sociale, deși mi se pare că e în pericol ca succesul să-i știrbească din autenticitate. 

O carte: Arabul fără nume îi dă replica lui Camus

Kamel Daoud, Cazul  Meursault, contraanchetă, traducere de Cristina Radu, Editura IBU Publishing

În Străinul de Camus, personajul ucis pe o plajă de lângă Alger e desemnat doar prin genericul ,,Arabul”. Apare doar ca să încaseze cinci gloanțe și nu aflăm nimic despre el – iată o dimensiune a romanului care a intrat în discuție recent, din perspectiva studiilor postcoloniale. 

Kamel Daoud își propune să remedieze povestea. Arabul ucis de Meursault primește numele de Moussa, iar povestea este spusă din perspectiva fratelui său mai mic, Haroun. Din ziua în care Moussa este ucis, în împrejurări necunoscute, Haroun trebuie să-l înlocuiască pe acesta în viața mamei sale, la fel cum Moussa fusese nevoit să-și înlocuiască tatăl absent. 

Daoud este un scriitor algerian de limbă franceză și un jurnalist incisiv, incomod pentru autoritățile din țara sa. În decembrie 2014, a fost lansată o fatwa împotriva lui – un edict religios care îl condamnă la moarte pentru criticile explicite la adresa islamismului, pentru susținerea statului laic și a libertății de exprimare.

3. Un fapt: Afacerea Grasset și ,,clauza de conștiință”

Iată un scandal editorial francez care spune multe despre lumea în care trăim. Aceleași realități, reacții publice diferite. În aprilie 2026, grupul Hachette Livre, controlat de Vincent Bolloré, l-a înlăturat pe Olivier Nora de la conducerea prestigioasei edituri Éditions Grasset, după mai bine de două decenii. Pentru mulți scriitori, Nora era editorul care le construise carierele și care garanta independența politică a editurii. 

Ca reacție, peste 300 de autori, printre care Virginie Despentes, Laurent Binet și Bernard-Henri Lévy, au anunțat că nu își vor mai publica viitoarele cărți la Grasset. Astfel a apărut propunerea unei ,,clauze de conștiință”, care ar permite autorilor să întrerupă colaborarea cu o editură fără să-și piardă drepturile asupra operei, dacă reperele ideologice se modifică peste noapte. În Franța, jurnaliștii beneficiază deja de această formă de protecție. O discuție bună de purtat, nu-i așa?

O carte: Totul începe cu un mesaj privat

Virginie Despentes, Dragă nemernicule, traducere de Svetlana Cârstean, Editura Trei

Una dintre autoarele care s-au retras din ,,afacerea Grasset” este Virginie Despentes, o voce feministă definitorie pentru literatura franceză contemporană. 

Oscar Jayack, un scriitor de 43 de ani, este acuzat public de comportament nepotrivit față de femei. Rebecca Latté, o actriță de 50 de ani pe care Oscar o insultase cu ani în urmă, îi scrie un mesaj furios. Ce pare la început un schimb de invective se transformă treptat într-o corespondență sinceră și neașteptată. În paralel, intervine și Zoé, o tânără feministă foarte activă pe rețelele sociale, reprezentanta unei alte generații. 

Romanul vorbește despre efectele mișcării #MeToo asupra vieții de zi cu zi, despre etichete și idiosincrazii, despre cultura anulării, dependența de alcool și droguri, îmbătrânire. Depentes nu dă verdicte, ci încearcă să înțeleagă cum pot continua oamenii să vorbească unii cu alții atunci când se simt amenințați în credințele lor profunde.

4. Un fapt: La cursurile de filosofie se mergea ca la concerte

Povestea teoreticienilor francezi deveniți vedete rock pare neverosimilă astăzi. În anii ’70 și ’80, filosofii francezi aveau un statut pe care astăzi îl au, poate, doar creatorii de conținut foarte influenți. Amfiteatrele erau arhipline. Prelegerile lui Michel Foucault de la Collège de France atrăgeau sute de oameni – studenți, profesori, specialiști sau curioși. 

Înregistrările circulau pe casete audio înainte să fie publicate oficial și erau la fel de așteptate ca noile serii de pe Netflix. În campusurile din Statele Unite, la conferințele lui Jacques Derrida sau Michel Foucault, atmosfera era descrisă de presa vremii ca una de concert. Poate și datorită faptului că au fost adoptați de cultura pop, influența lor asupra studiilor literare, culturale și de gen a fost uriașă.

O carte: Un thriller cu filosofi

Laurent Binet, A șaptea funcție a limbajului, traducere de Alexandru Matei, Editura Vellant

Când alegi ca personaje superstarurile filosofiei franceze, nu poate ieși decât un roman spumos, inteligent și sexy. Cartea pornește de la un fapt real: în februarie 1980, criticul Roland Barthes este lovit de o dubă, după un prânz cu François Mitterrand, și moare câteva săptămâni mai târziu. 

Oficial, a fost un accident. Binet întreabă însă: și dacă a fost o crimă? Un comisar de poliție și un tânăr cercetător în semiotică descoperă că Barthes ar fi avut asupra lui un document secret: descrierea unei misterioase funcții a limbajului, cea de-a șaptea, capabilă să confere celui care o stăpânește o putere de convingere absolută. 

Una dintre cele mai savuroase invenții ale lui Binet este Logos Club, o societate secretă în care marile confruntări nu se duc cu arme, ci prin retorică și argumente. Dezbaterile sunt tratate ca dueluri, iar miza este literalmente sângeroasă, într-o parodie exuberantă a lumii academice. 

5. Libertate, egalitate, sexualitate

De la Marguerite Duras și Annie Ernaux încoace, literatura scrisă în franceză explorează sexualitatea feminină cu un curaj debordant, punând mereu în legătură forțele care acționează în fiecare societate și corpurile care se conformează – sau nu. 

Și aici cred că m-ați prins, urmează scriitoarea mea preferată din listă! 

Pe Leïla Slimani o interesează tot ceea ce nu se vede și nu se spune, tot ce se află dincolo de suprafață: jocurile de putere, fragilitățile, minciunile care ne țin funcționali, carapacele sociale. Despre memorie, spune într-un interviu că e ca un pește: trecutul se zbate și îți scapă, îl poți izola doar preț de câteva secunde. 

Romanul ei de debut, În grădina căpcăunului, nu este cel care a consacrat-o literar, dar este parola cu care vă propun să intrați în lumea ei alertă, aparent burghez-perfectă, până când adevărul te plesnește peste față. Orice titlu al lui Slimani ați alege, veți ieși din el cu simțul observației atât de bine ascuțit, încât vă puteți tăia.

Leïla Slimani, În grădina căpcăunului, traducere de Nadine Vlădescu, Editura Pandora M

Adèle este jurnalistă la Paris. Are tot ce promite idealul clasei de mijloc: un soț medic, un copil, o carieră și o viață confortabilă. Pe dinăuntru însă, este dominată de o obsesie sexuală care îi organizează existența și îi erodează treptat relațiile. Romanul urmărește nu atât aventurile ei, cât mecanismul dependenței și felul în care dorința se transformă într-o închisoare. 

Leïla Slimani scrie chirurgical, cu o economie de mijloace care va deveni marca ei stilistică. Evită orice sentimentalism, nu romantizează, nu condamnă și nu absolvă. Familia perfectă este descrisă ca o scenografie fragilă, iar dependența ca o suspendare temporară a propriului gol interior. Adèle este un personaj greu de iubit, căruia însă cineva îi va rămâne loial până la capăt.

Recomandare bonus

Nimic nu merge cu lista asta mai bine decât Zaz. Cu vocea ei aspră, boemă, lipsită de nostalgie, cântă despre libertate:

À bientôt et vive les livres,

Alexandra