O țuică de kiwi în Bulgaria

Cărți, grădini și vecini.

Am plecat în vacanță în Bulgaria luând cu mine trei cărți înfoliate, despre care nu știam aproape nimic – în afară de faptul că le alesesem ,,tematic”. Însă m-am trezit curând într-o situație delicată. Pe cea care mi-a plăcut cel mai mult nu mi-e ușor s-o recomand, pentru că e de o tristețe arzătoare. A doua mi-a plăcut ceva mai puțin, dar e o amplă desfășurare de forțe literare și o recomand cu toată încrederea. Ultima vine dintr-o zonă de istorii feminine și chestionează vinovăția, dar și autovictimizarea. Niște lecturi lejere, de final de august? Deloc!

Pentru că nimic nu a mers așa cum am plănuit, vă invit să ieșim puțin din format, în această duminică. Să ne urcăm în mașină, să mergem fără Google Maps printre lanurile de floarea-soarelui, deja pe jumătate uscate, ale Bulgariei și să ne uităm un pic peste gard. Ce am înțeles în această vacanță este că socoteala de acasă nu se potrivește cu titlurile puse în bagaj, cel puțin nu atunci când plănuiești o ediție solară și amuzantă cu o carte despre moarte, o satiră amară despre societatea bulgară și o istorie a traumelor moștenite. Am mai înțeles că afinitățile dintre cei trei autori nu au nicio legătură cu locul unde s-au născut. Și că geamul mașinii poate fi o casă, iar fiecare grădină, o fereastră.

Găsiți mai jos un jurnal de sfârșit de sezon, despre lecturi, călătorii și o țuică de kiwi autentic bulgărească. Spoiler: e foarte personal și conține fotografii, lejer imperfecte tehnic, inspirate de fiecare titlu. Promit că de data viitoare revenim la formatul obișnuit, ba chiar cu aplomb și seriozitate!

13 august

,,Oare florile sunt cu adevărat periscoapele tainice ale morților, care zac sub ele, prin ale căror tulpini aceștia continuă să observe lumea?”

E posibil ca, după ziua de azi, să nu mai privesc niciodată la fel o grădină. Între timp, trebuie să găsesc un nume mai demn pentru uitatul peste gard și fotografiatul fraudulos al dovlecilor. Ce avea în grădină tatăl lui Gospodinov: mentă, roșii, trandafiri cățărători violet, bujori care ,,au căpiat”, narcise, primule, dalii și gherghine de-a lungul gardului, dovlecei și porumb dulce. ,,Ideea reînvierii e de factură botanică.”

În cartea lui Gospodinov, grădinarul e tatăl autorului, grădina e viața care nu încetează să se regenereze, iar moartea e chiar moartea – care apare în mod atipic nu la început, nici la final, ci undeva la jumătatea cărții. O carte-grădină în care timpul curge ciclic, o carte care trebuie să-și inventeze genul. Impecabilă relația cu timpul și plină de speranță.

Cum îi spui tatălui tău că îl iubești? Poate printr-o carte care îi reconstituie viața și moartea din întâmplări banale, anecdote, plante, mâncăruri, conversații cu vecini, ardei copți la chushkopek, ultima mandarină, geaca de piele, lamele de ras din Germania. 

Un om care s-a născut la sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, a trăit comunismul și prăbușirea lui, nu s-a adaptat la lumea de după și și-a cultivat mereu singura avere: grădina de flori, fructe și legume. Într-o societate în care nu se exprimau sentimente, limbajul de iubire al mamelor erau plăcintele. Limbajul de iubire al taților erau grădinile. 

14 august

,,Moartea pe înțelesul trandafirilor și al câinilor.”

,,Grădinarul și moartea”, de Gheorgi Gospodinov, traducere de Mariana Mangiulea Jatop, Editura Trei

Aflu din carte că, în Bulgaria rurală, atunci când stăpânul moare, toate animalele de pe lângă casă sunt anunțate în șoaptă despre eveniment. Cu timpul, obiceiul a păstrat doar suflatul în ureche. La slavii de vest, este foarte important să li se comunice și albinelor: urmează să aveți un alt stăpân, pe care trebuie să-l ascultați.

,,Cum să-i spui unui câine că stăpânul lui nu mai e?”

Plecând de la câinele credincios, Gospodinov ajunge și la Odiseea, la tații absenți, rătăcitori, imposibili. Figura paternă absentă atât în creștinism, cât și în socialism. Tații sunt îmbrăcați ,,într-o armură de stângăcie” – unele dintre cele mai frumoase pagini despre tați și fii pe care le-am citit.

,,Grădinarul și moartea” îmi amintește puțin de ,,Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” a lui Florin Lăzărescu, prin personajul atașant, și de ,,În toate a fost frumusețe”, a lui Manuel Vilas, prin stilul eseistic. Dar la Vilas evenimentele sociale trec frecvent în prim-plan, îți atrage atenția tabloul mai mare. Într-un fel, poate fi și o stratagemă de evitare a durerii. Gospodinov e legat organic de fiecare epocă despre care povestește, dar face zoom pe relația tată-fiu, ca să-i dea claritate. Cu ocazia asta nici nu mai ai unde să te ascunzi. Și pe Laerte, în Odiseea, Ulise îl găsește bătrân, gârbovit și grădinărind. 

15 august

Lui Gospodinov nu-i e frică să zică ,,moarte” și ,,cancer” de câte ori e nevoie, niciodată ,,pierdere” sau ,,boala nemiloasă”. Dar are și o întreagă recuzită de povestiri amuzante, pe care o folosește ca să ușureze decizia cititorului de a continua, de a nu-i fi frică. ,,Nu-ți fie frică” e expresia preferată a tatălui său. Povestirile din comunism sunt cu adevărat amuzante.

Gospodinov nu vrea să-și țină cititorii aproape cu orice preț, însă știe să schimbe registrul. Pare însă că o face mai mult pentru consolarea sau plăcerea proprie, pare că e singur mereu. Nu are umor de tip haha, ci zâmbet de o vitalitate cel puțin egală cu tristețea. E o carte splendidă despre moarte, dar mai ales e o carte splendidă despre viață.

16 august

,,Oare o fi sădit Voltaire ceva cu mâna lui?”

Să ne cultivăm grădina, cum zice Voltaire, dar o fi sădit el oare cu mâna lui măcar un castravete? se întreabă scriitorul. Se pare că Voltaire avea vreo douăzeci de angajați, care lucrau sub îndrumarea a doi grădinari experimentați. ,,Această metaforă a lui e posibilă mulțumită acelor oameni, a grădinarilor adevărați. Pe umerii lor (aplecați) pășesc frazele noastre frumoase.”

Pe lângă grădinile franceze sau engleze de provincie, cele bulgărești par cuminți, mai degrabă utile decât spectaculoase, mai mici și reduse la esențial, ca tot ce e estic. Ca tot ce e estic, iată cum lovește stereotipul: așa sunt ,,bulgarii”, au roșii bune, mănâncă pepene și au ceafa lată. Așa ne inventăm vecinii, țările, simpatiile și antipatiile generice. O generalizare e un monolit în care respiră milioane de oameni. Gospodinov însuși are accente un pic stereotipice despre balcanismul bulgarilor – și ăsta e singurul lucru din carte care nu m-a convins.

17 august

Era cât pe-aci să cad în capcana ,,literaturii bulgare” de parcă și ea ar fi un soi de monolit, doar pentru că am în geantă 3 cărți scrise de autori născuți în Bulgaria. În afară de faptul că scriu excelent, nu au nimic în comun. Sau poate că au: referințele la culoarea neagră (Marea Neagră, vârful Cherni Vraf), intersecțiile din viața reală – faptul că Gospodinov recomandă cartea Ioannei Elmy ca pe ,,unul dintre cele mai impresionante debuturi din ultimii ani”.

Stereotipurile nu sunt problematice pentru că nu sunt adevărate, ci pentru că sunt incomplete, spune Chimamanda Ngozi Adichie într-un celebru TED Talk, ,,Pericolul unei singure povești”. Pentru că văd doar un fascicul de realitate pe care îl prezintă ca pe un întreg. E nevoie de zeci, sute de povești despre același lucru ca să ai o perspectivă. E nevoie de foarte multe grădini suprapuse ca să poți spune ceva despre grădini. 

Am și eu o imagine stereotipică despre Bulgaria, singura fotografie pe care n-am făcut-o și o păstrez doar în minte. Un câmp cu pepeni verzi, rari, într-o lumină lăptoasă, ca niște ouă de extratereștri.

18 august

Pentru noi, Bulgaria înseamnă marea, la ea venim. Pe 15 august am văzut cea mai frumoasă mare, deloc neagră, verde cu valuri înalte. La Gospodinov, Alexieva și Elmy, marea nu apare deloc. Distanțele par imense, iar marea pare doar pentru turiști. 

19 august

În seara asta am băut țuică de kiwi, în curtea unui birt din Tyulenovo, după ce am văzut faimosul apus de pe stânci. În aceeași curte creștea copacul-sursă, un kiwi uriaș, despre care nimeni nu părea să știe detalii. Cum a ajuns acolo, de ce, cum de s-a adaptat. Cum rezistă în timpul iernii. Era de-al casei, de-al locului, făcea țuică și dulceață pentru clătite. Cred că i-ar fi plăcut tatălui lui Gospodinov să-l vadă. Însă scriitorului sigur nu i-ar fi plăcut că nu s-a păstrat povestea, că nu se cunosc rădăcinile, că se distilează fructul de kiwi, dar nu și vreo istorioară de familie din care să storci un nou sens.

20 august

Am terminat cartea despre tatăl grădinar devenit tatăl-grădină. E printre cele mai frumoase de anul ăsta. Am început Vulcan, de Elena Alexieva, și intru greu în ea, poate și pentru că cealaltă e încă prezentă și sunt atât de diferite.

21 august

Am văzut pentru prima dată un coiot, pe șosea. Era tare urâțel, deși părea sănătos și în putere. Ca o vulpe gri și cheală. Până și animalele le judecăm după frumusețe. Am vrut să-i șoptesc la ureche: tu nu ai stăpân. 

Am intrat în Bulgaria contemporană grotescă, absurdă și suprarealistă a Elenei Alexieva. Romanul e construit ca un lanț de personaje care nu au nicio legătură, dar cercul se strânge treptat. Autoarea spune că nu a asamblat deliberat poveștile, dar mie mi se pare o structură atent gândită.

,,Vulcan”, de Elena Alexievna, traducere de Mariana Mangiulea Jitop, Editura Trei

Personajele care îi ies cel mai bine sunt cei doi îmbogățiți ai tranziției, Dunyo și Koki. Dunyo și-a construit un imperiu de afaceri la Stara Zagora și visează ca orașul să devină capitala Bulgariei. Koki este mai cosmopolit, pendulează între SUA și Bulgaria și are instinct pentru afaceri. Una dintre ideile lui extraordinare este producerea de energie electrică din bălegar de vacă.

Și nu e doar o glumă. Alexieva construiește în jurul acestor afaceri o satiră a capitalismului postcomunist: bani, proiecte grandioase, politicieni, discursuri pompoase, oportunism și absurdul unei societăți care încearcă permanent să se reinventeze. Sună cunoscut?

Oamenii din Vulcan caută cu toții ceva care nu există. Fericirea. Libertatea. Sensul. Banii care ar trebui să rezolve totul. Identitatea perfectă. Salvarea. Planeta. Iar Milena, în cu totul alt fel decât Gospodinov, își caută tatăl. Nebunia acestui roman, alternarea registrelor, construcția exuberantă, dar bine controlată îmi amintesc de apocalipsa lui Andrei Codrescu din Mesi@. O adevărată desfășurare de forțe la ambii scriitori.

Bulgaria nu apare ca decor turistic, ci ca un enorm organism postcomunist, comic, vulgar, tandru, violent și complet imprevizibil. Marea, nicăieri. 

22 august

Ultima zi de vacanță, ultimele pagini din Născute din vinovăție, de Ioanna Elmy.

În centru sunt trei generații de femei din aceeași familie: Eva, fiica ei Lily și nepoata Yana, care este și naratoarea. Prin ele, Elmy traversează trei mari epoci: dictatura comunistă, tranziția de după 1989 și emigrația în Occident. Istoria o vezi prin efectele ei asupra unei familii: frici, compromisuri, relații dureroase între părinți și copii, plecări, tăceri și sentimentul că trebuie să trăiești pentru ceilalți.

,,Născute din vinovăție”, de Ioanna Elmy, traducere de Mariana Mangiulea Jatop, Editura Polirom

Ceea ce le unește pe femeile din familie este vinovăția. Cea de a nu fi o fiică suficient de bună, o mamă suficient de bună, de a pleca, de a rămâne, de a vrea altceva decât ceea ce familia așteaptă de la tine. Elmy chestionează însă confortul moral pe care îl poate oferi statutul de victimă și felul în care sacrificiile inutile sunt transformate în virtuți, iar asta e poate partea cea mai valoroasă a perspectivei ei. 

Elmy s-a născut în 1995, dar scrisul ei poate fi cel mai bine înțeles prin conceptul de „postmemorie” (Marianne Hirsch): experiențele traumatice ale unei generații ajung la generația următoare prin povești, comportamente, tăceri și imagini, până când copiii ajung să poarte amintiri care, strict vorbind, nu sunt ale lor. Suntem făcuți din lucrurile pe care generațiile precedente nu le-au rezolvat.

La fel ca la Alexieva, Occidentul nu este paradisul care repară automat ceea ce Estul a stricat. Romanul vorbește explicit despre case și visuri destrămate și despre încercarea de a construi un „acasă” pe care îl porți cu tine. La fel cum tatăl lui Gospodinov muta lalelele olandeze, cu tot cu rădăcini, în toate curțile caselor în care au stat.

La Bookfest 2026, unde Bulgaria a fost țară invitată, Elmy a povestit cum a copilărit o vreme la Lom, pe Dunăre, iar bunicul ei asculta radioul românesc, deși bunica îi reproșa că nu înțelege nimic. El răspundea: „Înțeleg tot.” 

Poate ar trebui să ne uităm mai mult unii la ceilalți, în special la vecini, chiar și peste gard.

Recomandare bonus:

De data asta, în loc de muzică, vă recomand un film, în regia Ceciliei Ștefănescu. Se numește Un loc sigur (2026) și este despre două cupluri care își petrec vacanța în Bulgaria, care devine fundalul unei confruntări violente cu sine și cu ceilalți. Lucia, jucată excelent de Marina Palii, este o femeie prinsă într-o căsnicie toxică, strivită de rolurile alese de soție și mamă, aflată în căutarea libertății, dar și a siguranței. Bulgaria este aici mai mult decât un decor turistic – și se vede și marea. 

Vă doresc cărți pe care să le țineți minte,

Alexandra Rusu