„Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist” – o carte de istorie, după 20 de ani

Într-un anume fel, cartea lui Cristian Vasile Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist (Editura Litera, București, 2023) este un vingt ans après.

Această ediție apare la douăzeci de ani de la apariția precedentei care și ea vedea lumina tiparului, cu sprijinul episcopului orădean Virgil Bercea, la numai un an după o primă versiune datând din anul 2003. Iar dacă reamintim detaliul defel minor că, în 2013, cercetarea doctorală minuțioasă devenită carte a binecunoscutului istoric bucureștean a avut parte și de un ebook, nu mi se pare nicidecum deplasat să spunem că Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist înseamnă un veritabil bestseller al scrisului istoric.

Prin comparație cu edițiile din anii 2003 și 2004, în cea din 2023 găsim și o extrem de utilă Postfață. În fapt, o cum nu se poate mai utilă sinteză referitoare la Scrisul istoric autohton și preocupările privitoare la trecutul recent al Bisericii Greco-Catolice. Un loc aparte în respectiva postfață revenind comentării memorialisticii ca și analizei contribuțiilor unor cercetători precum Ioan-Marius Bucur, Mircea Remus Birtz, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu ca și ale celor datorate istoricilor socotiți ca făcând parte din a doua și a treia generație, ale istoricilor ortodoxiei (Mircea Păcurariu). Nu este omisă nici comentarea semnificației beatificării a șapte episcopi uniți- Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu-, săvârșită pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 2 iunie 2019.

Mărturisesc că pentru mine care, deși nu sunt istoric, citesc cu mare plăcere și constant interes volume ce se ocupă de teme de maximă importanță din istoria contemporană a României, lectura volumului Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist a dobândit o semnificație aparte. Am interpretat volumul nu știu dacă neapărat drept o carte-oglindă. Însă una de verificare a fost sigur. Și aceasta fiindcă, în timpul lecturii, am acordat un interes aparte acelor capitole, subcapitole și pasaje în care, într-un fel sau altul, erau analizate aspecte ale relațiilor dintre BOR și uniți. Relații ce, încă de la 1700, anul creării Bisericii Române Unite cu Roma, nu au fost întotdeauna foarte bune. Dimpotrivă. Au fost, și nu puține, aspecte întunecoase atât înainte de interzicerea BRU, dictată de comuniștii români în 1948, la ordinele Moscovei, interzicere camuflată sub numele de unificare, cât și după 1989. Reamintesc că la 31 decembrie 1989, printr-un decret-lege emis de FSN, BRU a reintrat în legalitate. Ceea ce nu a însemnat, din păcate, că BRU și-ar fi redobândit integral și drepturile, îndeosebi pe cele ce țineau de proprietatea asupra vechilor lăcașuri de cult și proprietăți de dinainte de sfârșitul anului 1948. Or,tema aceasta a raporturilor dintre BOR și BRU este abordată și de istoricul austriac Oliver Jens Schmitt în recent apăruta O istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica de Stat sau Biserica în Stat 1918-1923 (Editura Humanitas, București, 2023. Carte nu tocmai foarte amabilă la adresa BOR. În consecință, primită cu ostilitate, cu exclamații, cu fraze amenințătoare, cu refuzuri zgomotoase și mai puțin cu analize serioase de istoricii apropiați fie de BOR, fie de Academie, dacă nu cumva chiar de amândouă. Îndeosebi de cei experimentați în a găsi justificări demisiilor morale ale unor ierarhi ortodocși, demisii petrecute, pasămite, în numele sau sub justificarea relației simfonice dintre BOR și instituțiile Statului român. Fie ele guvern, PCR sau chiar Securitate. Aceeași Securitate care i-a prigonit, arestat, întemnițat, schingiuit, chiar și omorât pe mulți preoți, episcopi sau simpli credincioși uniți. Și în disprețul poruncilor Bibliei.

În repetate rânduri și, desigur, și în capitolul de concluzii, Cristian Vasile subliniază ideea că ordinul anihilării, a scoaterii în afara legii, a prigonirii și a desființării BRU a venit de la Moscova. El a fost pus în aplicare de mai marii comuniștilor români. Dej, Pauker, Teohari Georgescu, Apostol. Un întreg capitol (Biserica Romano-Catolicăși comuniștii est-europeni- 1945-1950) documentează cu lux de amănunte ideea că Biserica Catolică și Papa le-au dat perpetui fiori reci mai marilor de la Moscova. Care au făcut tot ceea ce au putut să îi prezinte în cele mai negre culori cu putință și să le diminueze influența în spațiul est-european comunizat.

De altfel, Vaticanul a fost perceput drept un dușman de Kremlin pe toată durata existenței regimului comunist. Se spune chiar că la auzul veștii alegerii cardinalului Wojtilla ca Papă, în octombrie 1978, Yury Andropov, pe vremea aceea șef al KGB, ar fi exclamat: Avem o problemă! Firesc așadarc a Moscova să ordone desființarea mai multir Biserici unite cu Roma din Europa de Est. Cele mai primejdioase fiind socotite cele din Ucraina ( ale cărei patimi sunt exemplar rezumate de Cristian Vasile) și din România. Așadar, nu BOR a fost la originea ideii de desființare, însă unii dintre ierarhii ei au susținut-o cu ardoare. Dacă patriarhul Nicodim a adoptat o atitudine moderată, ba chiar mai mult de atât, nu același lucru se poate spune, de pildă, despre mitropolitul ortodox Nicolae Bălan. Și nici despre patriarhii Iustinian Marina, Iustin Moisescu sau Teoctist.

Celelalte opt capitole ale cărții refac povestea tragică a BRU. Până în 1947, poveste intim legată –et pour cause- de aceea a PNȚ. Trei mari secvențe (Propuneri de unificare a celor două Biserici românești. 1944-1947, Situația Bisericii Greco-Catolice în anii 1945-1947, Lichidarea Bisericii Române Unite -octombrie-decembrie 1948) relatează această tragică poveste. Găsim în ele încă o dovadă că România era deja aproape complet comunizată încă înainte de abdicarea forțată a Regelui, că PCR, pe atunci servul fidel al Moscovei, controla aproape totul, îndeosebi instituțiile de forță ale Statului Român. Serviciile secrete care, așa cum o dovedesc și anexele, au urmărit cu maximă atenție tot ce făceau episcopii și nu doar ei. Remarcabil capitolul consacrat predicilor episcopului Ioan Suciu. Nu întotdeauna foarte agreabilă lectura secvenței ce se ocupă de felul în care ierarhii ortodocși s-au comportat cu frații lor greco-catolici.

Au fost diferențe reale între tratamentul rezervat BRU aflată în clandestinitate de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej și cel al lui Nicolae Ceaușescu? Acestei întrebări i se formulează răspunsuri limpezi în capitolele Supraviețuirea clandestină.1949-1965 și Elemente ostile în rândul cultelor. Greco-catolicii în epoca N. Ceaușescu. Greco-catolicii au sperat, luând în calcul atitudinea lui Nicolae Ceaușescu din august 1968 față de invazia sovietică a Cehoslovaciei, vizitele la Vatican a premierului Maurer și mai apoi a lui Ceaușescu însuși (Elena Ceaușescu a vizitat Capela Sixtină), și-au creat iluzii și în anii 70, odată cu pontificatul lui Ioan Paul al Doilea. Însă, comuniștii de la București nici nu au vrut să audă despre repunerea în drepturile ei firești a BRU. În anii 80, odată cu înăsprirea tonului din relațiile româno-maghiare, comuniștii români au încercat să instrumentalizeze contribuțiile memorialistico-istorice ale unor greco-catolici, însă despre o ameliorare reală a tratamentului rezervat BRU nici nu poate fi vorba. –Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro