„Nu își imaginau că în România mai sunt realități precum cea din film”. Ce a descoperit o regizoare care a cercetat timp de șase ani satele din sudul țării
Cariera scenaristei și regizoarei Andreea Borțun se leagă de sudul României. Avea doar 16 ani când contribuia la Alexandria la fondarea Ideo Ideis, un festival de teatru pentru adolescenți devenit una dintre cele mai importante platforme de educație culturală dedicate tinerilor din România. Iar anul acesta, la 36, a lansat un film care arată viața necosmetizată din satele din sudul țării. Într-un interviu pentru HotNews ea vorbește despre lucrurile care pot ridica sau doborî comunități.
- Andreea Borțun este cadru didactic la UNATC, cofondatoarea unei rezidențe internaționale de scenaristică (Pustnik) și autoarea filmului „Malul Vânăt”, debutul său în lungmetraj.
- „Malul Vânăt” a fost finanțat de actorul Sebastian Stan și este povestea unei mame și a fiului ei de 13 ani. Pelicula este rezultatul unei cercetări de teren în timpul căreia regizoarea a stat de vorbă cu zeci de femei din sate din sudul țării. Peste 60% dintre actorii filmului sunt oameni simpli din comunitățile pe care le-a analizat.
Adolescenții care au creat un festival de teatru
HotNews: – Ideo Ideis a început când aveați 15-16 ani. Au trecut două decenii. Ce mai poate schimba astăzi un festival de teatru pentru adolescenți într-un oraș ca Alexandria?
Andreea Borțun: – Probabil că, la 21 de ani de când am început festivalul acesta, începe să se simtă ceva ce, într-o măsură, am fost conștienți încă de la început că va avea nevoie de o perioadă lungă de timp. Adică începe să se simtă că festivalul e al comunității. Noi, la început, nu cred că am știut foarte bine.
Deși veneam de acolo cu toții, nu cred că am știut foarte bine să mulăm acest eveniment pe nevoile oamenilor din oraș. Sigur, aduceam spectacole de teatru în general pentru oamenii care oricum erau deschiși să vadă cultură, care oricum poate făceau un drum la București pentru un spectacol. Dar ce nu am știut multă vreme a fost cum să atragem tocmai acel public care poate niciodată n-ar intra într-o sală de teatru sau de cinema. Și cred că ce se întâmplă deja de câțiva ani este că Ideo Ideis începe să devină foarte mult festivalul ăla al Alexandriei, așa cum, într-o măsură, ne-am dorit de la bun început, dar nu am știut foarte bine cum să facem asta.
Ce poate schimba un festival
– S-a schimbat ceva în Alexandria datorită Ideo Ideis?
– Ce ne-am dorit foarte mult atunci când am început festivalul a fost ca, la un moment dat, Alexandria să aibă propriul său spațiu cultural, un spațiu care să fie menit întâlnirii acesteia cu oamenii care, în mod normal, nu iau parte la spectacole de teatru, la proiecții de film. Festivalul a avut întotdeauna un dublu scop. A fost gândit pentru comunitățile de adolescenți din întreaga Românie, care fac teatru de amatori și care vin, practic, la Alexandria pentru a lua parte la procesul ăsta de educație alternativă și, sigur, cel de-al doilea scop, acela de a apropia comunitatea de cultură. Așa că sigur că a fost o mare reușită cumva după ce, mai bine de, cred, un deceniu și jumătate a reușit să apară la Alexandria un centru multifuncțional de cultură pentru tineri. E locul care găzduiește multe din evenimentele festivalului acum.
Ce nu s-a schimbat ține de multiplicarea tipului ăsta de evenimente. Pentru că ne-am fi dorit foarte mult ca alte inițiative care să pornească din festival și care să nu ne aparțină nouă. Cred că aici poate fi în continuare o întrebare la care nu avem răspuns: cum poate treaba asta, de fapt, să nască și alte evenimente în decursul anului, care să nu fie ale noastre. Altfel, asociația a fost susținută de primărie în primii ani de după deschiderea centrului multifuncțional pentru a face un laborator de teatru care să aibă continuitate în decursul anului și să poată să aducă tinerii în oraș la tot soiul de activități și de spectacole.
„Abia acum, după 20 de ani, încep să simt că produce un efect”
– Ideo Ideis a crescut foarte mult, dar România culturală a rămas extrem de centralizată în București. A reușit festivalul să mute ceva din centrul de greutate sau doar a creat, pentru câteva zile pe an, o insulă culturală în Alexandria?
– Cred că este foarte dificil să poți să creezi multiple centre culturale în afara capitalei sau a orașelor mari. Noi am știut de la bun început, deși eram foarte tineri când am început festivalul, că schimbarea pe care, într-o măsură, o așteptam sau la care speram o să vină, de fapt, cu o schimbare de mentalitate care nu poate să se întâmple decât în decursul a câteva decenii.
De aceea ziceam la început că abia acum, după 20 de ani, încep să simt că el produce un efect. Pentru că îl vezi, de fapt, prin cei din oraș, din comunitate, care au luat parte la ateliere și acum, cumva, sunt fie voluntari în festival sau parte din echipa de organizare, sau oameni care, pur și simplu, se întorc în Alexandria pentru evenimentul ăsta. Poți vedea tipul ăsta de schimbare. Nu e întotdeauna ușor cuantificabilă.
În ceea ce privește multiplicarea acestor centre, în absența unei infrastructuri care să aibă parte și de un tip de suport sustenabil din partea instituțiilor, fie administrații locale, fie alte instituții culturale, e foarte dificil ca reprezentanții societății civile să poată să aibă puterea să facă treaba asta de unii singuri, mai ales într-un context în care, astăzi, e din ce în ce mai problematic să obții finanțări în România.
Dacă puneai întrebarea asta acum 10 ani, aș fi zis, da, din păcate e doar un eveniment care se întâmplă câteva zile pe an și cam aia e. Acum, cred că, ca urmare a acestui centru multifuncțional, a evenimentelor pe care colegii mei, Silvia Guță și Vladimir Purdel, le-au făcut pe parcursul a aproape doi ani în acel centru, cu alte evenimente conexe, am senzația că a început să devină parte din felul în care se trăiește, de fapt, timpul liber în acel oraș, cu precădere pentru cei tineri și, poate, pentru cei vârstnici.
Ce rămâne
– Cât de greu este să convingi o comunitate locală că un festival de teatru nu este un lux? – Ne dorim ca evenimentele astea să fie din ce în ce mai populare și cred că ce-au reușit colegii mei anul acesta cu ediția din 2026 e foarte tare în direcția asta. Au mutat foarte multe evenimente în spațiul public, sigur și ca urmare a unor constrângeri de natură financiară, dar interesant cum, tocmai în acest context, festivalul a devenit și mai deschis către oameni care, în mod normal, n-ar fi interacționat cu el. Mutarea în centrul orașului, în centrul pietonal, a făcut ca foarte multă lume să aibă acces la discuțiile din cadrul Serii Povestitorilor sau la spectacole de teatru.
Cred că evenimentele open-air, în general, au acest avantaj de a putea produce întâlnirea cumva mai natural.
– Dacă mâine nu ar mai exista finanțare pentru Ideo Ideis, ce ar rămâne în Alexandria după cei 20 de ani de festival?
– Probabil că ar rămâne, inevitabil, acel centru. E o clădire care a fost, până la urmă, reabilitată cu acest scop. Așa că, inevitabil, acel spațiu va găzdui astfel de evenimente. Spațiul acela există și pentru că Ideo Ideis există și pentru că administrația locală a crezut foarte mult în ce face Ideo Ideis. Astfel, evenimentul a avut un rol esențial în acest tip de dezvoltare de infrastructură culturală. Inevitabil, rămâne efectul a tot ceea ce festivalul a făcut. Într-o măsură, cum ziceam, greu cuantificabil, aparent invizibil. Dar ce a făcut cu traseele oamenilor care au luat parte la el? Cred că rămâne experiența voluntarilor și cred că acei tineri care au luat parte la festival pot, cumva, să integreze practici din ceea ce au văzut și poate chiar să le deschidă, cumva, drumul către noi proiecte diferite.
Cred că e vorba despre experiența și knowledge-ul pe care festivalul l-a lăsat în urma lui și despre acest tip de minimă infrastructură culturală care s-a dezvoltat acolo.
„O lume la care foarte mulți dintre noi ne uităm cu prejudecată”
– De ce ați simțit nevoia să vă întoarceți, prin „Malul Vânăt”, în sudul României după ce ați plecat de acolo și v-ați construit cariera în București și în circuitul internațional de film?
– A fost important să produc tipul ăsta de întoarcere într-un spațiu formator pentru că era o necesitate personală de a putea să fac pace cu niște elemente ale acelei lumi constitutive care multă vreme m-au distanțat de ea. O lume pe care multă vreme am considerat-o intruzivă, violentă în anumite feluri, cumva lipsită de tact, o lume foarte directă, cu propriile sale brutalități. Și a trebuit să fac acest act de întoarcere pentru a vedea unde anume există biasuri și unde anume, de fapt, privesc contaminat. Apoi, pentru a putea să produc un act de înțelegere care să fie mai degrabă al adultului decât unul care să vină din amintirile copilului care plecase de acolo.
Ce s-a întâmplat a fost extraordinar, pentru că am avut acces în niște lumi în care, în orice altă meserie, n-aș fi avut. Și care mi-au consolidat un pic încrederea în natura umană și în dinamicile pe care le construim între noi, în ciuda diferențelor și a tipului ăsta de necunoscut pe care îl raportăm în celălalt. Am plecat din experiența asta cu un tip de deschidere mult, mult mai plină de tandrețe și de încredere decât mi-aș fi putut imagina.
HotBooks
Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și împrospătează-ți lista de lectură.
HotBooks
Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și împrospătează-ți lista de lectură.
Felicitări! Te-ai abonat la „HotBooks”.
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
Așa că a fost o necesitate individuală care a avut în spate și o miză politică, pentru că asta era o lume pe care, într-o măsură, încercam să o și apăr, chiar dacă era o lume de care mi-era frică. Până la urmă, mai bine de 47% din România e rurală, astea sunt cifrele. Și asta e o lume la care foarte mulți dintre noi ne uităm cu prejudecată, deși e lumea din care mulți dintre noi venim, fie că e cu o generație în spate, două sau trei. Tipul ăsta de divizare, cumva, experiența asta a divizării în care trăim astăzi, trebuie să fie descompusă și trebuie să ne uităm cu mai multă atenție, pentru că în spatele acestor aparențe, diferențe, există un nivel zero care ne e propriu tuturor și care, de fapt, face interacțiunile să fie posibile.
Să păstrezi demnitatea personajelor
– Există un risc ca cineastul care vine din afara unei comunități să transforme sărăcia și vulnerabilitatea oamenilor în material artistic. Cum ați încercat să evitați această capcană?
– Sigur că există acest risc și e o chestiune de care am fost foarte conștientă încă de la bun început. Sunt artiști care ajung să facă ceea ce se cheamă poverty porn și asta e o treabă pe care o găsesc realmente foarte periculoasă. Pentru mine a fost foarte important să pot să păstrezvdemnitatea oamenilor din spațiul ăsta. Era important ca ele să poată să se arate în complexitatea interiorității lor, să nu încerc sub nicio formă să ridiculizez, să nu încerc sub nicio formă să impun un act de judecată. Treaba asta e foarte dificilă în scriitură, să poți să găsești tocmai balanța aia care reușește să țină lucrurile tocmai pe tipul ăsta de privire care să nu judece.
Asta e ce am avut în minte, să pot să păstrez demnitatea fiecăruia dintre acele personaje și a lumii în sine și să produc un act de chestionare într-un public care nu cunoaște lumea asta și poate o deschidere un pic mai empatică față de necunoscutul din ea pe care, înainte de a fi văzut filmul, l-ar fi judecat.
– Ați lucrat cu mulți actori neprofesioniști din comunitățile în care ați făcut cercetarea. Ce pot aduce acești oameni pe ecran și nu poate aduce un actor profesionist?
– Actorii neprofesioniști cu care am lucrat au fost, poate, printre cei mai disciplinați și pasionați actori cu care am lucrat în decursul timpului până acum. Cred că ce aduc pe ecran este o inevitabilă autenticitate pentru că, în general, ei vin cu ceea ce sunt.
E destul de greu să poți să faci compoziție de personaj cu cineva care nu are tipul ăsta de pregătire în spate, așa că, în momentul în care faci casting-ul, alegi să conturezi sau să modifici personajul scris în funcție de persoana care va juca acel rol. Și, firește, că asta e o treabă cu dublu sens, pentru că inevitabil ajungi să alegi acea persoană ca urmare a felului în care ai construit interioritatea personajului a priori în scriitură. E un tip de vitalitate pe care o aduc, e o deschidere extraordinară pe care o au în lucru. Pentru mine a fost cu adevărat o experiență foarte faină să produc tipul ăsta de întâlnire cu ei și e ceva ce mi-ar plăcea cumva să continui să fac și în proiectele viitoare.
„Un stat și-a abandonat cetățenii în multe din locurile astea din sudul României”
– Ce a fost cel mai greu de filmat în „Malul Vânăt”: sărăcia, relația mamă-fiu sau lucrurile pe care personajele nu le spun?
– Probabil că cel mai dificil e să încerci să înregistrezi ceea ce nu se spune, ce se întâmplă între o replică și cealaltă, în tăcere sau ce ascunde prea multe cuvinte. E ceva fascinant și foarte real care se produce pe platou atunci.
Altfel, sigur că au existat diverse momente dificile în procesul de cercetare anterior, atunci când am fost martoră la aceste realități care, unele dintre ele, sunt foarte dure. Și să poți să ai conștientizarea asta că un stat și-a abandonat cetățenii în multe din locurile astea din sudul României, nu poate să fie decât perturbator. În momentul în care ești în actul de producție, se întâmplă o necesară distanțare, tocmai pentru a putea, de fapt, să fii în stare să conduci procesul ăsta. A fost foarte dificil, de asemenea, să putem să filmăm în decursul a patru anotimpuri. Asta e un tip de practică care mai degrabă e întâlnită în documentar, dar când vine vorba de ficțiune, sunt foarte multe pericole aici.
Și a fost un film care, în general, s-a expus la foarte multe provocări. Lucrul cu actori neprofesioniști, foarte multe spații în medii nu tocmai controlate, departe de orașe, foarte, foarte multe locații în patru județe. Inevitabile relaționări cu felul în care natura modifică lucrurile în timp. Cum lași o casă în decembrie și cum o regăsești în iunie, când vrei să reiei filmările. Ce se întâmplă, de fapt, cu actorii neprofesioniști în decursul acestor rânduri de pauză. De altfel, unul dintre actorii principali din film n-a mai putut lua parte la proces după cele două segmente de filmare. E foarte mult imprevizibil în tipul ăsta de context, așa că au fost multe provocări.
O empatie generală față de personajele din film
– Ce credeți că nu înțelege publicul occidental despre România rurală pe care încercați să o arătați?
– Cred că sunt foarte multe subtilități pe care e foarte dificil să le poți prinde într-o limbă care nu e a ta. Cred că până și în România, un public din Transilvania are dificultăți în a putea să prindă niște chestiuni legate de tipul ăsta de viață din Sud. Firește că nu vorbim de același grad de necunoscut. Pe de altă parte, există o inevitabilă experiență universală. Filmul ăsta a fost prezentat deja în patru țări până acum, foarte diferite de altfel: Portugalia, Polonia, Spania, Lituania. Urmează să fie prezentat în Islanda, în Grecia, Slovenia, ajunge în cinematografe în Franța, în curând.
Așa că, probabil, din experiența de până acum, cred că relația asta emoțională dintre mamă și fiu are un grad de universalitate. Sigur, felul în care se spun lucrurile, felul în care se manifestă afecțiunea, sigur că putem vorbi mai degrabă de un spirit european aici. Pe de altă parte, am găsit că există o empatizare generală cu experiența celor două personaje și cu dinamica dintre ele.
Dar cred că sunt chestiuni foarte specifice ale lumii care, până la urmă, găzduiește ficțiunea asta, pe care e dificil să poți să le deslușești ca spectator din Vest. Și cred că ceva din frumusețea filmului este tocmai în înțelegerea acestor subtilități, pentru că ele au făcut parte din acest întreg proces al meu de a produce, cum ziceam, actul ăsta de reprezentare justă și, în același timp, un tip de ficțiune care să cuprindă ascunsul și care să nu fie explicită și să poată să facă spectatorul să-și pună propriile întrebări, să-l pună într-o poziție activă.
„Așa arată mare parte din România”
– Și ce nu mai înțelegem noi, cei din orașele mari, despre România rurală?
– Aș tinde să zic că nu ține despre ce nu mai înțelegem noi. Cred că ține de ce alegem să uităm sau care sunt acele lucruri pe care, în mod voit, alegem să nu le vedem. Adică exact conexiunile dintre noi și membrii acestor comunități. Pentru că, așa cum spuneam, într-o măsură sau alta, mare parte din noi venim de acolo. Și când zic de acolo nu mă refer din sud. Dar cred că mult din realitatea sudului e similară cu realitatea ruralului România, adică Moldova, inclusiv din Banat, aș putea spune. Normal că există specificități ale acestor zone și că sunt diferențe, dar cred că ce ajungem să nu vedem ține și de o frică de a nu fi, într-un mod așa aproape irațional, de a nu ne lăsa contaminați de asta.
Cred că există o instabilitate, o lipsă de încredere pe care o manifestăm față de ce am ajuns să fim în aceste orașe mari, de victorii mici de-abia câștigate în ceea ce privește felul în care ne trăim viețile, tipul de confort, felul în care funcționează dinamicile între noi la nivel social și emoțional, în spațiile publice. Cred că e posibil ca treaba asta să fie un pic șubredă, pentru că e recentă, și e posibil să existe frica de, odată întorși și acolo, de fapt, o să ajungem să scoatem din noi ceea ce am crezut că am reușit să ne dezvățăm. Sigur că e opinie aici și nu cred că e valabilă pentru toată lumea.
Și cred că, în general, ne e greu să ne uităm la lumile respective. Poate că unul din șocurile cele mai mari pe care le-am avut a fost să întâlnesc oameni din spații urbane, chiar provinciale din România, care au primit filmul ăsta cu foarte mare stupoare, emoționându-i foarte mult, dar spunându-mi că nu își imaginau că în România mai sunt realități ca aceea pe care o reprezintă „Malul Vânăt” pe ecran.
Pentru mine și pentru colegii mei alături de care am bătut drumurile astea din sud, e cumva de necrezut, pentru că, din păcate, așa arată mare parte din România. Găsesc că e problematic faptul că nu ne uităm la asta. Până la urmă, există o formă de putere în alegerile pe care noi le facem, care pot afecta în mod pozitiv celelalte lumi. Și cred că, inclusiv, deschiderea către un tip de dialog poate porni dinspre noi înspre ceilalți.
„O generație foarte militantă”
– Sunteți și cadru didactic la UNATC. Sunt tinerii de astăzi mai liberi decât generația dumneavoastră sau, dimpotrivă, sunt mai anxioși și mai conformiști?
– Studenții cu care mă întâlnesc la UNATC sunt cu siguranță mult mai conștienți de realitățile sociale și politice ale lumii în care trăiesc. Există o inevitabilă formă de anxietate care vine din acest tip de viitor incert care ni se deschide tuturor în față și asta face ca optimismul să fie cumva șubrezit.
Dar aș spune că, în același timp, e și un tip de generație foarte militantă și foarte conectată la ce se întâmplă în întregul spațiu european și chiar dincolo de spațiul european. E o generație care e foarte curioasă, mult mai conștientă de sine, atât în chestiuni care țin de tipul ăsta de inteligență emoțională, de propriile experiențe, cum anume se uită la ele. Dar nu e vorba doar despre relația aceasta cu propria individualitate, ci și despre relația cu lumea în care trăiesc. Și sunt niște tineri care sunt dornici să ia parte la un tip de schimbare, care au nevoia de a-și face auzite vocile. Pentru mine e întotdeauna un fel de gură de aer proaspăt să mă duc în facultate și să mă întâlnesc cu ei, pentru că e o experiență care mă încarcă foarte mult.
„Statul trebuie să sprijine actul cultural într-o lume care începe să-și piardă încrederea în capacitatea umanului”
– Cultura română depinde în continuare foarte mult de finanțarea publică. Este aceasta o vulnerabilitate sau este normal ca statul să finanțeze cultura?
– Situația e valabilă în întregul spațiu cultural european. Nu vorbim doar de România, locul unde arta e finanțată de stat. Mi se pare firesc să fie așa. Sigur că e întotdeauna un context fericit atunci când suportul ăsta vine și din partea mediului privat, dar nu cred că este responsabilitatea mediului privat. Cred că este întru totul a statului, pentru că efectele pe care le produce tipul ăsta de întâlnire dintre un public și un produs artistic se cuantifică în schimbări de mental în timp. Și ar trebui cu toții să fim vigilenți când auzim discursuri care încearcă o monetizare, un tip de capitalizare a produsului artistic cu scopul de a aduce înapoi profit. Nu cred că se cuantifică în bani nici experiența publicului și nici procesul de lucru al artistului.
E important să înțelegem de ce statul în continuare trebuie să sprijine actul cultural într-o lume care începe să-și piardă din ce în ce mai mult încrederea în capacitatea umanului. Poate că arta e, de fapt, una din ultimele noastre speranțe atunci când vine vorba de prezervarea încrederii în ceea ce natura umană poate să producă – un fel de oglindă a lumii în care trăim și a timpurilor pe care le trăim.
„La Pustnik vin scenariști din întreaga lume”
– Pustnik este, într-un fel, opusul logicii Ideo Ideis: de la adolescenți care abia intră în lumea artei la scenariști care încearcă să ducă un proiect până la capăt. Ce ați învățat din lucrul cu acești creatori?
– N-aș spune că Pustnik e cumva opusul logicii Ideo Ideis. Ambele sunt evenimente, proiecte gândite pentru training și formare. Ambele contribuie la un tip de educație. Evident, Ideo Ideis are componenta asta de public prin însăși natura performance-ului teatral. Dar ambele caută să se uite la direcții alternative de formare.
În cadrul Pustnik am gândit un tip de metodologie care aduce împreună nu doar consultanța asta de scenariu, ci și un tip de consultanță din științele umaniste, aducând experți din psihologie și antropologie. La Ideo Ideis am încercat, de asemenea, să putem să îmbinăm nu doar mai multe arte, ci să lucrăm și transdisciplinar, aducând tot soiul de invitați care țin ateliere de egalitate de gen, de educație financiară, chestiuni care țin de hărțuire și abuz în interiorul relațiilor de cuplu între adolescenți.
Cât despre ce poți să înveți când ajungi acolo, asta ține, de fapt, de diversitate. La Pustnik vin scenariști din întreaga lume, fiecare cu propriul background, fiecare cu propriile școli în spate. Și e un tip de schimb care e foarte valoros. Uneori tipul ăsta de întâlniri și de contexte au forța de a putea să producă aceleași efecte pe care un an universitar le poate produce.
Așa că, da, e vorba de a aduce împreună oameni din contexte foarte diferite, care pot să învețe unii de la ceilalți. Și treaba asta e valabilă și la Ideo Ideis. Sunt trupe din întreaga țară, din spații foarte diferite, cu background-uri foarte singulare și producem tipul ăsta de întâlniri. Cred că întotdeauna am crezut în ele. E ceea ce am numit la un moment dat întâlniri fericite.