O amintire cu Stolojan si minerii, A.D. 1992

Desi nu cred deloc ca “monstruoasa coalitie” PSD-PDL e cea mai buna solutie in momentul de fata, am de spus ceva de bine despre Theodor Stolojan, o amintire dinainte de lacrima din 2004 si “Draga Stolo”.

Scena se petrece undeva intre 16 octombrie 1991 si 19 noiembrie 1992, primul guvern Stolojan, la a nu stiu cata venire a minerilor in Bucuresti. Eram ziarist de politic la “Dreptatea” si imi petreceam ziua la Sala Omnia, vechiul sediu al Senatului (si inainte de asta al Comitetului Central), band lapte batut cu raposatii Gheorghe Dumitrascu, Emil Negrutiu si alti senatori. “CC-ul” era inca perceput in chip de centru al puterii, fiindca acolo se intamplasera ultima cuvantare a lui Ceausescu, scena cu elicopterul si alte evenimente in decembrie 1989. Este motivul pentru care la o data neprecizata, cand Miron Cozma si minerii au dat iarasi iama-n Bucuresti ca sa ceara nu mai stiu ce dracu’, de data asta mai putin contondent decat in iunie ‘90 sau toamna ‘91, s-au oprit la deja numita Sala Omnia.

De primit i-a primit nimeni altul decat “draga Stolo”, cunoscut pe vremea aceea sub numele de Teddy Leguma, dupa un editorial al lui Dinescu din “Academia Catavencu”. Scena arata cam asa: Stolojan la prezidiu, cu vreo doi ministri costelivi (pe vremea aia erau mai slabi) dupa el. In stanga, la tribuna de unde urlau Dumitrascu si Vadim lunea, la interpelari – Cozma si sleahta. Bodyguarzi lipsa, SPP-ul de-abia daca se infiintase, in aer era o anumita tensiune electrica, lucrurile ar fi putut degenera oricand intr-un macel. Nu mai stiu cum erau protejati demnitarii pe vremea aceea, dar n-aveai deloc senzatia de securitate si spatiu protejat pe care o ai azi cand trece cate-un Basescu cu girofarul.

In fundul salii, pe langa usi, ca s-o poata sterge prompt la nevoie, erau cativa ziaristi mai cu tupeu, antrenati in iunie 1990, printre care si subsemnatul. Tensiunea din aer era accentuata de urletele lui Cozma de la tribuna. Cred ca voia mariri de salarii, protectie sociala, garantii ca minerii Romaniei o sa scurme prin mine pana la sfarsitul lumii, lucruri de felul asta. Asezat la prezidiu, mic si cu ochii mari, Stolojan asculta perplex. Cand, dupa vreo un sfert de ora, Cozma a terminat de urlat, s-a lasat o tacere. Ezitant, Teddy Leguma a inceput:

“Vreau sa va spun… eu sunt primul-ministru al acestei tari. Dumneavoastra puteti sa faceti ce doriti. Puteti sa ma amenintati, iar mie poate sa mi se faca frica. Ca om, sunt la dispozitia dumneavoastra. Dar ca prim-ministru, nu pot accepta ceea ce cereti dumneavoastra. Ceea ce cereti dumneavoastra nu este in interesul acestei tari. De aceea, ca om, puteti sa-mi faceti ce vreti. Dar sunt primul-ministru al acestei tari si, ca prim-ministru, nu am cum sa cedez.”

Curios, discursul scrasnit, speriat si defensiv al lui Stolojan i-a luat piuitul lui Cozma. Lucrurile s-au incheiat acolo, minerii s-au dus de unde au venit fara sa bata pe nimeni.

Curajul, zicea Aristotel, e la jumatatea drumului dintre lasitate si cutezanta.

Inapoi in 2008, Romania e cu fundu-n doua luntre si, de sub smaltul portocaliu pe care l-a capatat de la “draga Stolo” incoace, Stolojan trebuie sa carmeasca cumva catamaranul, aflat in echilibru instabil. In mod curios, isi confirma rolul – sau destinul? avem destine in politica Romaniei? – de premier de criza. Cum spuneam, n-am nicio consideratie fata de felul cum s-au facut cartile cu PDL si PSD, dar n-am avut nici accese de perplexitate cand am aflat cine va guverna, dat fiind felul cum am vazut lucrurile dinauntrul politicii in ultimul an si ceva. Ceea ce stiu cu siguranta e ca, dincolo de gargara analistilor de la televizor, lucrurile nu sunt ce par a fi, iar asta intr-un mod destul de putin palpitant si deloc conspirativ. Am tinut doar sa spun povestea de mai sus fiindca nici dracul nu-i atat de negru, chiar atunci cand are sacou portocaliu si pantaloni rosii.

Citeste si comenteaza pe blogul lui Comanescu.