O carte periculoasă: Rusia imaginară a lui Da Empoli, mistica lui Putin şi agresiunea contra Ucrainei

Există riscul mare ca romanul multiplu premiat al italo-elveţianului Giuliano da Empoli (Magul de la Kremlin, Humanitas, 2023) care tocmai a bubuit şi la noi în piaţă, să fie luat de grosul cititorilor drept analiză politică autentică şi ca atare să influenţeze nu doar percepţia publică, dar chiar mediile instituţionale de decizie, normalizând câteva clişee kremliniste de gândire pe care Vladimir Putin se luptă din greu să le impună ca ortodoxie.

Deja chestia se întâmplă în Franţa, unde s-a publicat în original cartea: şefa guvernului, dna Borne, a citit-o şi a lăudat-o iar autorul e nelipsit din emisiunile politice unde se comentează războiul din Ucraina. După cum remarca New York Times, popularitatea instantanee a romanului trădează în cel mai bun caz fascinaţia eternă a francezilor pentru Rusia, alimentată de o istorie comună imperială, revoluţionară şi de excelenţă culturală; iar în cel mai rău caz o atitudine îngăduitoare faţă de preşedintele Putin, căruia i se găsesc mereu circumstanţe atenuante, ca atunci când Macron a zis că Rusia nu trebuie umilită.

Trebuie clarificat însă că pericolul de care spun rezidă in potenţiala lectură greşită a cărţii, nu vine direct de la autor. Da Empoli e perfect acoperit prin trucul literar de a vorbi prin gura unui personaj, parţial real, parţial fictiv, deci pledoaria pro-kremlinistă care constituie 90% din volum nu îi aparţine lui, ci lui Vladislav Surkov, un tip care a ocupat mai bine de zece ani funcţii la vârful Kremlinului şi trecea drept ideologul şi omul de PR al lui Putin în primele sale mandate. Într-o confesiune la gura sobei întinsă pe 250 de pagini, acest Surkov imaginar şi rebotezat, reconstruit ca să corespundă unui alt clişeu cultural occidental (eminenţa cenuşie din spatele tronului, un soi de Machiavelli combinat cu Rasputin), joacă rolul analistului cinic-detaşat şi (auto)ironic care explică dinăuntrul fenomenului cum funcţionează Rusia putinistă.

Nu contează că detaliile biografice sunt inventate iar Surkov cel real, astăzi în dizgraţie şi dispărut in domiciliu obligatoriu pe undeva, n-a fost vreun intelectual saturnian cu charismă, cum apare in carte, ci tot un şmecher cu şcoala pe sponci ca şi ceilalţi, doar cu scânteia de originalitate de a poza în om de cultură şi geniu manipulativ. În fond avem de-a face cu un roman, nu eseu ştiinţific. Umanizarea sa prin introducerea în carte de detalii personale şi întâmplări de familie, toate inventate, care rotunjesc personajul şi îi dau plauzibilitate, sunt tehnici care fac lectura fluentă şi acaparatoare. Talentul lui Da Empoli e neîndoielnic iar a doua pălărie profesională pe care o poartă, cea de consultant politic, îi permite să presare observaţii corecte şi incisive despre Rusia lui Putin, societatea post-sovietică şi mecanismele puterii la Kremlin; evident, şi-a făcut bine temele.

Necazul începe, cum spuneam, când cititorii furaţi de apa tare a lecturii vor asimila viziunea paranoic-putinistă asupra lumii, plină de fake news şi fracturi logice, care se revarsă din gura personajului fictiv Surkov, ca pe o analiză corectă a realităţii. Sau cel puţin ca “punctul de vedere al Rusiei” care, nu-i aşa, trebuie avut şi el în vedere. Riscul e mare în special într-o ţară ca România unde ne confruntăm zilnic la vârful statului ori pe social media cu oameni care citesc şi înţeleg cuvinte, dar nu şi mesajul unui text scris. Cinci idei fundamental anti-occidentale stau la baza confesiunilor falsului Surkov:

• Ostilitatea permanentă a Vestului, şi în special a americanilor, faţă de Rusia, pe care doresc “s-o pună în genunchi” cu orice preţ; ca atare orice fel de răspuns al Moscovei e cumva justificat de principiu, chiar dacă nu întotdeauna ca metodă.
• Anii ’90 au fost o perioadă de “umilinţă colectivă” a poporului rus, datorată planurilor concepute in afară si aplicate de consultanţi occidentali, de a crea o democraţie de faţadă şi un capitalism prădalnic, iar acest lucru a fost posibil cu concursul unui lider slab şi beţiv (Elţîn) şi unor oligarhi imorali. Vladimir Putin a pus capăt acestui dezmăţ.
• Ca atare, Occidentul a înscenat şi finanţat toate aceste Revoluţii portocalii în statele foste URSS ca parte dintr-un scenariu de destabilizare a Rusiei şi extindere a NATO peste graniţele istorice ale lumii ruse, de supărare că a pierdut controlul la Moscova.
• Poporul rus este excepţional şi masochist, spre deosebire de toate celelalte: nu poate fi condus decât prin brutalitate şi diktat, că altfel işi face rău singur prin tentative nechibzuite de a mima democraţia; ba chiar în momente de cumpănă ajunge să prefere el însuşi astfel de metode.
• Iar dacă punctele de mai sus sunt adevărate, politicile lui Putin devin cel puţin explicabile, dacă nu chiar inevitabile, iar omul în sine fascinant şi cumva atrăgător în cinismul lui rece care întrupează legile implacabile ale istoriei imperiale.

Ce avem aici este chiar nucleul propagandei conspiraţionist-kremliniste, în cinci paşi simpli şi uşor de înţeles. Şi e logic să fie aşa din moment ce naratorul, Surkov, se presupune că a fost scenarist şi regizor-şef al sistemului pentru un deceniu şi mai bine. N-ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva succesul masiv de public al romanului se explică şi prin aceea că cititorii rezonează de fapt cu aceste câteva minciuni fundamentale prin care încearcă să se legitimeze regimul agresiv, imperial şi antidemocratic al lui Vladimir Putin. Am mari suspiciuni că nu doar în Franţa, dar mai ales în România şi pe aici prin regiune, exact asta se întâmplă.

Talentul literar şi plauzibilitatea vocii înţelept-analitice pe care Da Empoli o împrumută fictivului personaj Surkov vor fi luate de mulţi drept invitaţie la empatie. Deja pe Telegram au început să circule pasaje din carte, scoase din context, drept dovezi că “autori occidentali au priceput justeţea cauzei Rusiei şi nu mai înghit minciunile Kievului”. Iar atacurile veninoase, dispreţuitoare la adresa opoziţiei liberale, minimalizarea celor împuşcaţi (precum Politkovskaia) sau ridiculizarea criticilor ca Gari Kasparov, prezentat prin gura lui Surkov ca un fel de papiţoi de salon, mă tem că vor fi luate ad literam şi citate cu satisfacţie enormă de contrarienii şi suveraniştii „anti-globalişti” de care e plin oricum kommentariatul românesc, unde cinismul şi relativismul moral trec drept inteligenţă.

E mult mai greu să pui în forme literare la fel de atractive pentru marele public realitatea despre Rusia, anume că ceea ce am numit acum ceva vreme Marea Naraţiune Pro-Putin (MNPP) este o manipulare de la cap la coadă, în care s-au investit resurse propagandistice enorme, exact ca pe vremea URSS. Iar punctele de mai sus sunt toate nişte minciuni patente deoarece:

• Occidentul nu doar că nu “a umilit” Rusia după dezmembrarea URSS ci dimpotrivă, a tratat-o cu mănuşi şi cu excesiv de mare consideraţie, în bună parte nejustificată: Rusia a rămas între marile puteri cu veto în Consiliul de Securitate ONU; a beneficiat de investiţii enorme, şi nu doar în sectoarele extractive, ci în industrii variate care au adus tehnologii moderne, apoi a fost primită cu braţele deschise în lume şi inclusă la cel mai înalt nivel în G8, oferindu-i-se orice formă de cooperare ar fi dorit, cu UE şi chiar cu NATO, fără ca vreo putere occidentală să schiţeze vreun gest de agresiune la adresa Rusiei “slăbite, haotice” din anii ’90.
• Anii ’90 au fost dificili pentru toate statele foste comuniste, care au trecut prin perioade la fel de dureroase de ajustare a economiei socialiste. Peste tot inegalitatea socială a crescut. Nu e nimic special în ce s-a întâmplat cu Rusia: ca şi România a bâjbâit cu măsuri ezitante şi o tranziţie mai lungă decât trebuia, cu mafioţi de partid şi furt prin scheme bancare şi privatizări, doar că la o scară mai mare. După anul 2000 toate statele foste socialiste şi-au revenit şi au intrat pe o traiectorie de creştere susţinută, deci faptul că “Putin a venit şi a făcut ordine” generând creştere economică este un fake news: aşa a fost ciclul economic în toată regiunea.
• Singurul lucru pe care l-a făcut Putin după 2000 a fost că a luat puterea de la oligarhii de primă generaţie şi a dat-o colegilor săi din serviciile secrete, care s-au făcut stăpâni pe averea statului şi o folosesc în interes personal, la fel ca cei de dinainte. Impresia că în ţară nu mai e haos şi criminalitate stradală se datorează controlului strict pe mass media, care nu mai au voie să facă tabloidizare cu teme politice anti-regim. Reformele economice ale anilor ’90 nu “au eşuat” ci au fost stopate deliberat la jumătatea drumului, cum arată o analiză solidă a Chatham House (aici). Dacă ele ar fi continuat iar în paralel s-ar fi operat şi democratizarea politică, ca în celelalte ţări din Europa de Est, Rusia ar fi fost azi o ţară normală, paşnică şi chiar mai prosperă decât era înainte să înceapă războiul contra Ucrainei.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro