O poveste cu pisici și cu oameni fie răi, fie în negru
Despre Martin McDonagh, despre felul lui de a scrie pentru teatru, despre virtuțile cinematografice ale pieselor sale, de unde și rapida metamorfozare a unora în scenarii pentru marele ecran, am scris în repetate rânduri. Obligat fiind de susținuta lor frecvență în repertoriile feluritelor teatre. Cel mai recent am făcut-o la jumătatea lunii aprilie 2023 când am comentat spectacolul cu piesa Locotenentul din Inishmore, montat pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea.
Aminteam atunci că scrierea aceasta datând din anul 2000, reprezentată pentru prima oară în mai 2001 tocmai la Royal Shakespeare Company, The Other Place, Stratford upon Avon și distinsă în 2003 cu premiul Oliver la categoria Cea mai bună comedie nouă a ajuns în România, grație excelentei traduceri a lui Bogdan Budeș, mai întâi la Teatrul Mic, acolo unde a fost montată de Vlad Massaci. Unul și același Vlad Massaci care împreună cu un alt regizor, și anume Cristian Juncu, a făcut enorm pentru cunoașterea noii literaturii dramatice irlandeze ca și a scrierilor lui Martin McDonagh în România.
Dacă îmi aduc bine aminte, am văzut un prim spectacol montat pe una dintre scrierile lui McDonagh, în urmă cu aproape 20 de ani. Mai exact în 2005, la Teatrul Nottara. E vorba despre Billy Schiopul înscenat acolo de Vlad Massaci, care a recidivat ani buni mai târziu punând același text, evident cu totul altfel, la Teatrul de Stat din Constanța. De Billy Schiopul s-a apropiat imediat după Vlad Massaci și Cristi Juncu. A făcut-o într-un spectacol de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Regina frumuseții din Leanane, Vestul singuratic,Omul pernă, acest din urmă text montat în premieră pe țară de Radu Afrim la Teatrul Maria Filotti din Brăila, au însemnat, la rându-le, repere ale teatrului românesc din ultimii 20 de ani.
În sus-menționata cronică la spectacolul Teatrului Regina Maria din Oradea, îl citam pe însuși Vlad Massaci care spunea undeva că Locotenentul din Inishmore ar fi cea mai bună piesă de până acum a lui Martin McDonagh. Firesc atunci ca eu, format în anii în care în facultate era la mare preț studierea actelor de limbaj, când era absolut obligatorie lectura cărții Quand dire, c’est faire a lui John Lagshaw Austin, să vreau să văd spectacolul regizat de cel citat la Teatrul Mic din București. Care este în egală măsură al lui Vlad Massaci, al scenografei Ioana Pascha cât și al unei excelente echipe de actori. Adică să fiu interesat de coincidențele dintre vorbele și spusele lui Vlad Massaci.
Locotenentul din Inishmore e o comedie neagră în care se întâmplă multe. Se pierd, se găsesc și se încurcă motani, se pregătesc și se pun în practică acte teroriste, sunt anchetați și torturați vânzători ilegali de heroină, se vorbește și chiar mai-mai să se pună la cale acțiuni secesioniste în sânul crudei Mișcări de Eliberare a Irlandei., se urzește pedepsirea neiertătoare a secesioniștilor. Toate acestea se consumă în mai multe locuri, fapt ce ridică mari probleme ce țin de gestionarea spațiului de joc. Cu atât mai mari cu cât de ani buni Teatrul Mic și-a văzut înjumătățită sala din Constantin Mille. Momentan încă se joacă într-o așa numită Sală Atelier. În consecință, în Locotenentul din Inishmore, actorii sunt înconjurați din trei părți de public, din cea de-a patra făcându-și apariția personajele. Care sunt plasate ba în casa lui Donnie, tatăl teroristului secesionist Padraic, ba acolo unde acesta își torturează victimele, ba în locul unde își pregătesc răzbunarea cumplită căzută în derizoriu irlandezii Christy, Joey și Brandan, ba în stradă. Ioana Pashca a găsit soluția salvatoare, așa încât să fie inteligent eliminată senzația de stingher și de strâmtoare. Inserțiile filmice datorate Doinei Moraru și lui Adrian Petrariu ne duc cu gândul la frontierele nu tocmai prietenoase ale Irlandei, evocate ca atare de Vlad Massaci și în Billy Șchiopul.
Din cauza iubirii fără limite a lui Padraic pentru mâțățelul Tommy, din pricina unor sentimente asemănătoare nutrite pentru un alt pisoi numit Sir Roger de Mairead (o față aparent cam băiețoasă, devenită pentru scurtă vreme nu doar frumoasă, ci și locotenentul despre care face vorbire titlul piesei și care era mai-mai să se căsătorească cu Padraic) mor nici mai mult, nici mai puțin de patru oameni. Vreo trei sunt măcelăriți de-a dreptul, iar operațiunea e înfățișată în detaliu. Curge sânge, se taie, se crestează în carne vie, se sacrifică fără milă oameni în piesa lui Martin McDonagh și în spectacolul lui Vlad Massaci. Toate astea se întâmplă defel gratuit, ci din dorința de a atrage atenția asupra ravagilor pe care le produc încăpâțânarea, extremismul, terorismul. Tot ceea ce se întâmplă ca urmare a dragostei nebune a lui Padraic pentru mâțâțelul Tommy este numai pretextul de care se servește dramaturgul irlandez și, pe urmele lui, regizorul Vlad Massaci spre a atrage atenția, cu un bine cântărit umor negru, asupra nemăsurii care a ajuns să domine lumea noastră. Pentru aceasta, dramaturgul nu se poartă defel cu mănuși cu istoria țării sale, cu ceea ce nu a fost tocmai ok în istoria IRA. Iar mănuși nu prea poartă nici Vlad Massaci.
Personajele sunt tratate în chei stilistice deliberat diferite. Ionuț Vișan joacă, și joacă bine, în matrice consecvent, nedezmințit realistă. E un Padraic dur, neiertător cu oamenii, însă absolut hipersensibil în relația cu pisicul. În aceeași cheie evoluează și Silvana Mihai al cărei personaj sacrifică totul spre a răzbuna moartea accidentală a lui Sir Roger. Respectivul Sir fiind nimeni altul decât propriul ei motan. _
INTERVIURILE HotNews.ro