Obezitatea nu înseamnă în mod automat o sănătate precară, arată un nou studiu
Doar între 25% și 33% dintre persoanele diagnosticate în prezent cu obezitate ar trebui considerate ca având o stare de sănătate precară, potrivit unui studiu publicat miercuri în revista Nature, care se alătură apelurilor pentru o reformare a modului în care este diagnosticată această afecțiune.
Studiul vine în continuarea unei propuneri formulate anul trecut de experți și organizații medicale, care vizează extinderea criteriilor de diagnosticare a obezității, dincolo de simplul indice de masă corporală (IMC), calculat pe baza greutății și înălțimii, prin includerea nivelului de grăsime corporală și a stării generale de sănătate, informează Reuters.
Cercetarea încearcă să evidențieze implicațiile acestei noi definiții asupra ratelor de diagnostic, a prevalenței și, în cele din urmă, a tratamentului pentru o afecțiune despre care Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează, în prezent, că afectează peste un miliard de oameni la nivel global.
Obezitatea poate constitui un factor de risc pentru diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare, afecțiunile hepatice și renale, precum și pentru cancer.
Studiul sugerează clasificarea obezității în două stadii: preclinic, atunci când afecțiunea reprezintă, în principal, un factor de risc, și respectiv clinic, atunci când aceasta cauzează deja probleme de sănătate, notează Agerpres.
Analizând date de la aproape 850.000 de adulți din China, Marea Britanie, SUA și Spania, studiul estimează că, în baza noului cadru de evaluare, 1% până la 3% dintre persoanele clasificate drept obeze exclusiv pe baza IMC-ului nu ar mai fi încadrate în această categorie. În schimb, alte 5% până la 9% dintre persoane (de exemplu, oameni cu un procent mai ridicat de grăsime corporală) ar primi diagnosticul de obezitate. La nivelul întregii populații, acest lucru ar putea viza zeci de milioane de oameni.
Francesco Rubino, autorul principal al studiului și profesor de chirurgie metabolică și bariatrică la King’s College London, a precizat că imprecizia măsurătorilor bazate pe IMC este un fapt binecunoscut.
„Până acum, însă, nu am dispus de un sistem mai bun”, a declarat el. Noul cadru de evaluare își propune tocmai acest lucru, putând oferi „o caracterizare clinică relevantă a obezității, care să servească drept fundament pentru îngrijirea pacienților și pentru elaborarea politicilor de sănătate”.
Noul model propune măsurarea grăsimii corporale – inclusiv prin evaluarea circumferinței taliei – alături de IMC, precum și verificarea existenței unor disfuncții organice asociate cu greutatea (cum ar fi problemele cardiace sau hepatice) înainte de stabilirea diagnosticului. Acest lucru înseamnă că unele persoane, care prezintă doar un indice de masă corporală (IMC) ridicat, nu ar fi încadrate în categoria persoanelor cu obezitate. Cei care au un procent ridicat de grăsime corporală și un IMC mare ar fi diagnosticați cu „obezitate preclinică”, iar cei care prezintă, de asemenea, disfuncții ale organelor ar fi diagnosticați cu „obezitate clinică” – considerată o afecțiune activă care, de regulă, necesită un tratament mai urgent.
Conform acestor criterii, studiul estimează că, în medie, doar aproximativ 27% dintre persoanele cu obezitate din cele patru țări analizate suferă de obezitate clinică, ceea ce reprezintă circa 8,5% din totalul adulților.
Majoritatea persoanelor cu „obezitate preclinică” – în medie, aproximativ 82% în cele patru țări studiate – nu au evoluat către o formă de „obezitate clinică”, deși, potrivit studiului, ratele de progresie au fost mai ridicate în China și Spania.
Persoană supraponderală, exerciții cu gantere în sala de sport. Imagine ilustrativă. FOTO: © Nomadsoul1 | Dreamstime.com