Omul care și-a pierdut vocea în închisoare, dar nu curajul. Fără el nu ar fi existat Opoziție în România
Recent a apărut o carte despre care nu s-a scris mult, în România. O carte care n-a avut parte de o campanie de marketing extinsă. Se numește ”Bilet de ieșire” și sunt memoriile jurnalistului Petre Mihai Băcanu. Disidentul Gabriel Andreescu a scris, pentru HotNews, o cronică emoționantă acestei cărți.
O perioadă în anii petrecuți la România liberă înainte de Revoluție, Petre Mihai Băcanu fusese tentat să publice la rubrica sa „Zig Zag” câte o știre legată de fericire. A fost tras de urechi la redacție pentru această idee, dar va avea ocazia să scrie despre mulțumire, euforie, bucurie, calm, satisfacție, stări care conduc spre bine.
A jucat șah din memorie, în închisoare
Credea în fericire și succes. Avea să caute „rețeta fericirii” și în celula de la Securitate. Acolo, „fericirea nu putea fi decât în mine”. Iubise șahul. În închisoare a început să joace șah pe o tablă improvizată mintal. Apoi, a confenționat piese de șah înmuind bucăți din coltucul de pâine în apă. Când în celulă a fost adus un director de fabrică, prins furând, a putut lipi, din bucățile de ambalaj ale pachetelor primite de „colegul” de detenție, 32 de pătrățele negre. Din acel moment, o perioadă, nu a mai jucat singur. A plimbat șahul său improvizat în desaga de pușcăriaș și la Jilava, și retur în Rahova.
Deși Băcanu a fugit toată viața de aglomerație, a suportat cu greutate singurătatea din închisoare. Ea pare să-l fi afectat mai mult chiar decât violențele. De altfel, „a fi ținut singur, într-o celulă, este o formă de tortură”. Și-a pierdut vocea, apoi a rămas cu ea voalată.
Pasiunea neștiută a lui Băcanu
A încercat diferite metode să-și umple timpul. La început, s-a gândit să numere, să socotească, apoi, a trecut la recitarea versurilor cunoscute. Cel mai bine i-a făcut rememorarea călătoriilor, „pasiunea mea”, mai ales cele montane, „care-l vindecaseră de teamă”. Călătorea prin poenițe, străbătea păduri dese, trecea prin vadul pârâiașelor, urca pe vârfuri unde ajungeau și vulturii…
Am început cu aceste extrase din memoriile ziaristului fost deținut politic căci la ele am fost în mod particular sensibil. Împreună, descriu o parte din cel care este Petre Mihai Băcanu.
Absolvent al Facultății de Filologie (Universitatea București), a lucrat timp de aproape 20 de ani ca redactor la România liberă, până în 1988.
Pregătirea ziarului clandestin, contra comunismului
Atunci a inițiat și a pregătit împreună cu colegii săi Mihai Creangă și Anton Uncu, cu inginerul Ştefan Niculescu Maier și maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, cu asistența matriţerului Nicolae Neacşu şi a economistei Elena Gheorghe, un ziar clandestin.
Au fost arestați cu toții în luna ianuarie 1989. Vestea despre acțiunea ziariștilor de la România liberă avea să ajungă la postul de radio Europa liberă – și de acolo, în toată România și la occidentalii interesați de rezistența anticomunistă din Est – la ceva timp de la internarea lor în celulele din Rahova 37, sediul Securității.
Acțiunea lui Petre Mihai Băcanu și a colegilor săi a devenit una dintre cele mai notorii acțiuni anticeaușiste din anul 1989. După Revoluție au fost publicate interviuri, referințe, memoriile lui Anton Uncu (Am crezut, Ed. Ziua, 2005), analize cu privire la operația clandestină de la România liberă și la eroii ei. Însă de abia acum devenim martorii motivațiilor, sentimentelor, emoțiilor, gândurilor și experiențelor inițiatorului.
Aș saluta volumul Biletul de ieșire… și pentru că este una dintre rarele cărți care intră în mod autentic în intimitatea frământărilor de conștiință ale unui actor al opoziției față de comunism din anii obedienței generalizate. Cartea este în același timp o frescă subiectivă a ceaușismului, înregistrând experiențe umane și fapte sociale care se îmbină, se explică și se confirmă reciproc.
Cartea nu sugerează cum s-a întâmplat ca autorul ei să joace un rol esențial în devenirea democrației românești, în anii 1990. Sper din toată inima ca Petre Mihai Băcanu să ne facă și martorii motivațiilor, sentimentelor, emoțiilor, gândurilor și experiențelor sale din primul deceniu postdecembrist.
Ana Blandiana: ”„Fără România liberă nu ar fi existat Opoziţie, nu ar fi existat rotaţia de la putere din ’96, fără de care n-ar fi putut exista integrarea europeană”
Cartea de Memorii a lui Petre Mihai Băcanu impresionează prin gustul sincerității și al omenescului. Lansarea volumului de memorii care a avut loc la Bookfest, în iunie 2024, a fost dominată de elogiile celor cu care a stat umăr la umăr în anii 1990, 1991, 1992 …. Iar multe omagii s-au îndreptat spre ce a însemnat Petre Mihai Băcanu în această „a doua” perioadă a vieții sale. Mă simt solidar cu declarațiile făcute la lansare de Ana Blandiana, motiv pentru care nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să le reiau și, în acest sens, să le subliniez.
Ana Blandiana: „Fără România liberă nu ar fi existat Opoziţie, nu ar fi existat Convenţia Democrată, nu ar fi existat Alianţa Civică, nu ar fi existat rotaţia de la putere din ’96, fără de care n-ar fi putut exista integrarea europeană. România liberă a fost un ziar independent de puterea comunistă şi de urmaşii ei. România liberă a fost ziarul care a sprijinit şi a făcut să nu renunţăm timp de 10 ani noi, cei care stăteam mai mult în stradă. În loc să scriem versuri scriam sloganuri, proclamaţii [ …] Perioada în care a condus România liberă, perioada în care ziariştii se suiau în camioane şi mergeau şi găseau locul să sape în păduri şi găseau documente ale Securităţii, perioada în care Petre Mihai Băcanu a organizat venirea Regelui din acea zi de Paşti, pe care nu avem cum să o uităm. Aştept cu emoţie momentul când va apărea acea carte, care va fi o carte de istorie recentă, o istorie care încă nu s-a scris în România şi în care Petre Mihai Băcanu este un personaj absolut esenţial”.
Darul gratitudinii. Cine a contat în viața lui Petre Mihai Băcanu
Un mare dar al lui Petre Mihai Băcanu este gratitudinea. Cartea amintește cu afecțiune de oamenii care l-au inspirat și i-au fost modele. O invocă cu admirație, repetat, pe Ana Blandiana. Pentru el, poeziile apărute la revista Amfiteatru în anul 1982 (în urma cărora redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost suspendați) par să fi constituit un punct de cotitură.
Imediat după apariția lor, Băcanu va multiplica poeziile deja faimoase în câte 80 de exemplare și le va răspândi. Au mai contat pentru el exemplele Doinei Cornea, a lui Paul Goma și a lui Radu Fillipescu. Pe aceștia îi va numi repetat într-o serie a rezistenților, alături de Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Iulius Filip și mulți alții care „spărseseră gheața fricii”. Pentru formarea conștiinței care într-un final l-a împins la actul de împotrivire la regim, au contat părinții și profesorii din copilărie.
Un loc aparte în amintirile sale îl are doctorul Zorel Filipescu, tatăl dizidentului Radu Filipescu. Îi luase două interviuri, prin 1980, întrucât doctorul avea în meseria lui performanțe recunoscute. După arestarea ziariștilor, Filipescu tatăl a căutat-o pe Carmen Uncu, soția lui Anton Uncu, s-a întâlnit cu ea și i-a cerut fotografiile ziariștilor închiși pentru a anunța străinătatea. A transmis în afară toate informațiile obținute. „Ce om, Zorel Filipescu!”, exclamă Băcanu. „Un tămăduitor, și de trupuri, și de suflete”.
Sentimentul său de gratitudine are o asemenea dimensiune în viața sa interioară, încât a „sacrificat” un capitol de 8 pagini pentru a numi organizațiile care au intervenit pentru a fi scos din închisoare (între ele Amnesty International, Reporteri fără Frontiere, publicații internaționale care au adoptat ziariștii închiși) și sutele de persoane care li s-au adăugat de peste tot în lume, dintre care a putut numi doar câțiva.
Scrie Petre Mihai Băcanu: „Le port recunoștință colegilor de breasă din întreaga lume și celor care au protestat, cărora le datorăm viața. Atenția străinătății în cazul nostru mi-a înlesnit și renunțarea la răzbunare (niciodată la uitare) […] Dacă s-ar găsi aceste scrisori (…) aș mulțumi fiecăruia în parte, chiar și după 33 de ani. Nu știu câți mai trăiesc, dar le transmit o îmbrățișare din suflet. Asemenea oameni sunt adevărați profesori în viață”.
Am folosit și eu la acest punct mai multe rânduri decât de așteptat, ca să subliniez atitudinea lui Băcanu. Într-o societate în care recunoștința este floare rară, prea plinul ei, cum o arată fostul deținut politic, hrănește inimile.
Continuarea articolului, pe Contributors.
INTERVIURILE HotNews.ro