Omul mai are tupeu să spună că-i vertical? Maimuțoii ne-au dăruit verticalitatea, iar noi ne-am cocoșat la shopping și frecat smartfonul

Mă uit la mine: cocoșat de stat la computer, chior, de abia văd la distanțe mici, dus de nas de oferte comerciale. Cum mi-am folosit darurile date de viața mea de om? – gândul ăsta mi-a venit, citind în tihnă o carte. Chiar și cartea asta “Sapiens” m-a făcut să mă aplec din trunchi. Unde mi-e verticalitatea? Stau cu o istorie a descoperirilor genetice privind omul. Și gândesc: unde-i ce-am moștenit de la Sapiens, rudă bună cu maimuța Bonobo? – Notă de lectură la “Sapiens”, autori Condemi, Savatier, Humanitas, 2020

Asta-i geneza noastră ca oameni. Și asta m-a impresionat în carte. A nu știu câta oară această banalitate îmi taie răsuflarea. Deci, ne-am putut numi oameni, când ne-am ținut scheletul pe picioarele noastre și când creierul uriaș s-a făcut cât varza și ne-a intrat în cutia craniană. Asta spun Condemi și Savatier în cartea lor despre cum a evoluat omul. Adică, a sta vertical înseamnă a sta drept, a vedea departe și pe deasupra lucrurilor din jur. Înseamnă să-ți faci o idee, cu bune creiere și ochi, despre primejdie, poziția ta în spațiu, despre cum arată ăla aproape-la distanță, fie că e bou, găină, cămilă, gândac, om ca tine.

Să vezi, nu-nseamnă doar să vezi ca tâmpitul.

Înseamnă să constați, să compari, să gândești. Operațiunile astea sunt date genetice. Și, da, exerciții făcute în milioane de ani. Incredibilă chestie. Deci, nu eu sunt buricul pământului. Nu m-a frecat mămicuța Dumnezeu și tata Darwin ca pe ness, doar pe mine cu cap, schelet, picioare, așa de unică folosință și de aruncat la groapă când mă ia Moartea. Nu.

Capul drept în vârful scheletului ridicat vertical e un proces de fabricație care a ținut milioane de ani. Creierul cât e el de mic și el a fost pradă unui îndelung exercițiu de conformare. Dacă un cap cât dovleacul ai, nu-l ține scheletul, nu-l poți purta pe stradă. Doar atât și privindu-mă ca om îmi dau seama ce-nseamnă verticalitatea. A fi om vertical. A fi om moral. Pornește din os, din schelet și se simte în comportament. Cât de mult am complicat chestia asta!

Este o maimuță mai puțin morală, râmasă însă-n urmă pe scara evoluției darwiniene? Eu cred că nu.

Verticalitatea și creierul cât varza și procesele sale cognitive au dat conștiința. Morala. Este o găină mai puțin morală? Dar un gândac din bucătăria mea? Nu, Nu. Nu, bineînțeles. Maimuța, gândacul, pisica, găina își trăiesc viața fără atâta suflet și fudulie. Li se dă viață, n-au conștiință și trăiesc în hrană, frică și inocență.

Atunci ce-am avut noi, oamenii, și ce-am pierdut? Cocoțați în vârful speciilor și a scheletului nostru ne-am înspăimântat de lipsa de sens a vieții. Nu, nu-ncep ca babele să mă plâng. Dar spun că lipsa asta de sens a vieții-lucru firesc, ne termină. Ori tocmai felul în care pe ceilalți îi doare-n labă de lipsa de sens a vieții îi salvează. Fără să caute sens, se înalță maimuța, șacalul, gândacul, pisica, apa mării, blugii de la Dolce&Gabana.

Ne termină ideea de a trăi pur și simplu. Bucuria luminii, întunericului, mângâierii, atingerii, ceaiului de ierburi sălbatice, verzei. Bucuria grijii de pangolin sau a urechilor de inorog. A faptului că putem scăpa de COVID cu o simplă mască ș-un spălat pe mâini.

Băi, ți s-a dat verticalitatea, superba verticalitate! Mă leși? Ce-i asta? Ce-mi iese mie la afacerea asta? Nimic. Nimic, nu se poate? Nimicul cât costâ? Dă-mi un link să știu dacă mă bag sau nu.

Verticalitatea și creierul daruri dumnezeești. Și, ele sunt bune astăzi doar pentru cei ce râd de cei care le socot un spanac.