“Omul multilateral dezvoltat”

Recitind, adunate în volum, textele domnului Valeriu Nicolae pe care le-am parcurs întâia dată pe Facebook, m-a uimit adevărul enunţat de domnul Gabriel Liiceanu în introducere: avem de-a face cu repetiţia – plictisitoare (în ciuda enormităţilor pe care le decoperim) – (a) unui tipar. E ceva stereotip în toate datele ce se înşiruie sub diversele nume, ceva ce (cel puţin mie unuia) nu-mi dă nici un acces la biografia omului care se prezintă prin ele (e vorba, în primul rând, de date din CV-urile publice). Până la urmă, cartea domnului Valeriu Nicolae (la fel ca cea a doamnei Emilia Şercan despre “Fabricile de doctorate”), pare a fi mai curând monografia unui tip uman decât o incursiune în biografiile concrete a unor oameni. Faptul că la nivelul de vârf – al Parlamentului şi al principalelor instituţii ale statului – avem de-a face cu un personaj generic, care e alcătuit din indivizi interşanjabili (fără nici o deosebire de rasă, etnie, limbă, sex, opţiune politică), cărora chipul li se estompează cu desăvârşire şi din care nu rămâne – asemeni pisicii din Cheshire – decât un fad zâmbet electoral, ar trebui să ne pună pe gânduri. O societate care se dezvoltă e o societate care se diversifică mereu, care multiplică nu doar resursele, tehnologiile şi ceea ce produc acestea, ci şi modalităţile de realizare a oamenilor, căile de exprimare a darurilor fiecăruia, limbajele publice, modelele de reuşită umană. Or, la noi, după 30 de ani de democraţie (aşa cum a fost ea), ne aflăm în situaţia de a reduce societatea la câteva tipuri umane elementare, în economia cărora talentul şi munca aproape nu contează. Avem, pe de-o parte, parlamentarul şi politrucul plantat în diverse “consilii de administraţie”, omul de afaceri ce ajunge la contracte mănoase plătind tribut “cui trebuie” (indiferent de cine e la putere), mercenarii de presă care se închiriază celui mai bun ofertant, diverşi escroci ce funcţionează la vedere (plantând borduri şi făcând “studii de prefezabilitate” pe te-miri-ce); cu toţii adunaţi şi “managerizaţi” – în diverse geometrii variabile – de reprezentanţii unor “servicii” tenebroase. Pe de alta, avem loserii: cei care fac o facultate pe bune, care o încununează cu un doctorat în străinătate, care se pricep impecabil într-un domeniu, care – oriunde-i pui – fac treabă, dar care nu au unde se angaja, de care societatea (care se plânge – ipocrit – de lipsa expertizei) nu are nevoie şi care, mai devreme sau mai târziu, eşuează fie în emigraţie, fie în proletariatul urban. Şi, între ei, cei care nu gândesc prea mult, dar “se descurcă”: oamenii programării şi al oricărui tip de reparaţii, cei ABC-urilor care vând orice, cei ce revând în ţară (cu un adaos ce scapă impozitării) ceea ce iau de afară, funcţionarii de stat reglaţi pe prime şi pensie etc. O lume simplă, ce aminteşte de acea stare de lucruri care – spune Antony Beevor – îi uimise în Război deopotrivă pe nemţi şi pe ruşi: faptul că doar la popota armatei române se găteau trei tipuri de mâncare – pentru ofiţeri, pentru subofiţeri şi pentru trupă. Istoriile narate de domnul Valeriu Nicolae sunt cele ale unor şmecheri de la trupă ce “au făcut rost” de brevete de ofiţeri şi “s-au înfipt” la masa unde se mănâncă bine.

De unde vin ei?

Cunoaştem cu toţii vulgata martirologică a ultimelor decenii: insomniac, Stalin s-a apucat să citească “Poemul pedagogic” al lui Makarenko şi l-a chemat la el pe Beria (care, la rândul lui, l-a chemat pe Saharovski, care l-a chemat pe Pantiuşa, care l-a chemat pe Nikolski) şi i-a dat ordin să chinuie la sânge “brava studenţime română”. Instrumentele acestei orori – să ne amintim doar de memoriile lui Constantin Giurescu – erau Mongolul, Tătarul, Ţiganul, porecle ce spun clar că doar un străin de neam (şi fără Dumnezeu) le-ar putea provoca bunilor români atâta suferinţă. Probabil că distinisului istoric nici nu i-ar fi trecut prin minte că, în 1950 (la fel ca-n 1907), o bună parte a populaţiei româneşti – pe care o idealiza la cursurile lui – ar fi luat cu plăcere ciomagul ca să dea în altă parte a ei. E vorba de acea populaţie pe care abia o întrezărea – în Bărăgan – pe ferestrele maşinii când se ducea, ca Rezident Regal, la Galaţi. Şi, pentru că nu e nici o glorie să fi bătut de sărăcimea satelor, pe care comuniştii (după vorba directorului de la Sighet, Ciolpan), au încălţat-o şi au ridicat-o în funcţii, e mai vrednic de martiriul îndurat să fi eroul unei drame cosmice la capătul căreia e tocmai Stalin. Ideea că ei îşişi, vitimele acestei terori, au trăit (ba chiar au perpetuat, dacă nu cumva au făcut cu putinţă) (într-)o lume populată cu (prea) multă plebe agresivă pare a nu le fi trecut niciodată prin minte.

Cam la fel e şi cu “şcoala cea bună” “de pe vremea lui Ceauşescu”: noi, cei care citim aceste rânduri, am crescut – în general – în case pline de cărţi, am absolvit clasele teoretice ale liceelor din muncipiile reşedinţă de judeţ, ne-am cunoscut pe la olimpiadele naţionale, am început o facultate (din aceea cu 20 – 40 pe loc), am crescut cu Editura Humanitas şi cu Revista 22, am prins primele valuri de burse în străinătate, ocazie cu care ne-am regăsit, apoi ne-am revăzut pe la NEC, CEU, diverse colocvii, prezentări de granturi şi mai ştiu eu ce. Şi, fireşte, ne imaginăm că asta e lumea noastră şi aşa a fost dintotdeauna. N-am cunoscut – decât eventual din folclor – lumea liceelor industriale, a acelor fabrici de rebuturi umane în care transformase Ceauşescu şcoala românească “îmbinând învăţământul cu producţia”. În ciuda a ceea ce ne repetă bunicii de azi, lumea comunistă nu era deloc una egalitară; dimpotrivă. Poate părea ciudat, dar idealul social al acelor vremuri – în care nu aveam termeni de comparaţie externi – era fosta burghezie interbelică. Toţi părinţii (adesea prima generaţie urbanizată) îşi voiau copii doctori, ingineri, profesori, eventual avocaţi – adică exact acele meserii urbane care dăduseră pătura ce beneficiase de bunăstare între cele două războaie. Nimeni nu-şi dorea copilul muncitor pe trei schimburi ori miner în Rovinari. Numai că, din păcate, majoritatea (trei sferturi din numărul elevilor de liceu în 1989) acolo eşuau. Încă 10 % făceau ceava aproape similar: liceele agroindustriale. Doar 15 % din elevi aveau norocul claselor teoretice ori a celor vocaţionale (pedagogic, sanitar, economic, arte). 15 % înseamnă că mai puţin de un elev din şase avea şansa unei şcoli adevărate în România comunistă. În ultimii ani ai regimului se instituise – evident, din pure raţiuni de propagandă – obligativitatea absolvirii liceului de către toţi elevii. Morala acestui imperativ a fost aceea că toată populaţia giamnazială a fost împinsă cu de-a sila în liceu – marea majoritate în industriale – şi trecută ca să se facă “cifrele de raportare”. (Cei care studiază “fabricile de diplome” universitare de după 1990 trebuie să ţină cont că “baza de masă” a fenomenului a fost creată de universalizarea obligatorie a studiilor liceale în deceniul precedent.) Şi ne-am ales cu ce? Cu o şcoală aproximativă pe clasele mari şi cu o mulţime de frustraţi care-i priveau cu invidie pe cei din liceele din teoretice (şi, mai ales, pe aceia dintre aceştia care intrau la facultate).

“Schimbarea de generaţie”

Nu e greu să-ţi imaginezi acest tip uman, răsfoind cartea domnului Valeriu Nicolae ca pe o culegere de fişe de psihologie socială. CV-urile prezentate de dânsul abundă în intervale pustii (uneori de decenii între liceu şi facultate), în studii făcute la universităţi renumite doar pentru scandalurile asociate cu numele lor (asta dacă numele lor e cunoscut), mulţi sunt clienţii doamnei Emilia Şercan şi, probabil, cei care nu şi-au făcut ei înşişi lucrările academice sau le-au plagiat sunt mult mai mulţi decât cei pe care-i cunoaştem până în prezent. Însăşi nevoia insaţiabilă de-a acumula diplome şi titluri e mărturia unui vid lăuntric care nu poate fi acoperit cu nimic.

Ne amintim cu toţii de visul anilor ’90: “schimbarea generaţiilor”. Felul în care se petrecuseră lucrurile cu Revoluţia şi – mai ales – tot ceea ce a urmat a stat deopotrivă sub semnul schimbării şi al continuităţii. Schimbarea a fost, în primul rând, una a formelor (cele ce ţin de alcătuirea statului, de pluripartidism, de modificarea legislaţiei şi de apariţia unor noi instituţii), în vreme ce conţinuturile (economia propriu-zisă) se degradau într-un ritm ameţitor, fie pentru a dispare, fie pentru “a se privatiza”; continuitatea s-a manifestat – fără nici o ambiguitate – la nivelul oamenilor. În 22 decembrie 1989 nu a avut loc nici un schimb de populaţie în România. Pur şi simplu seismul de la baza societăţii a făcut să cadă clica de la vârful ei şi, imediat, eşaloanele următoare au promovat în posturile (atât de miraculos) eliberate. “Proclamaţia de la Timişoara” a numit clar problema: oamenii chemaţi să (con)ducă ţara în “minunata lume nouă” erau – în strivitoarea lor majoritate – prea legaţi de trecut pentru a prezenta vreo garanţie de eficienţă (şi chiar de onestitate). Împins la caricatură, tipul lor standard era acela al “cadrului de nădejde” din partidul lui Corneliu Vadim Tudor: şef pe vremea lui Ceauşescu (dar nu în seraiul puterii), lucrător sau colaborator al Securităţii, om “cu relaţii” atât printre cei care au contat, cât şi printre noii tenori ai puterii, cultivându-şi cu ostentaţie apartenenţa la ambele lumi (pe fondul apariţiei nostalgiei comunismului la perdanţii “capitalismului de cumetrie”). Legitimitatea acestor oameni decurgea din pretenţia lor de a “şti” cum se conduce statul deoarece participaseră – în diverse grade – şi la gestionarea lui în vremea Republicii Socialiste. Nimeni nu-şi punea problema studiilor lor, căci – era limpede pentru toată lumea – partea semnificativă a carierei lor se desfăşurase în aparatul de Partid (şi/sau în cel de Securitate). De la “punctul 8” al Proclamaţiei de la Timişoara, până la valurile de liste de informatori extrase din dosarele CNSAS, acesta fost punctul lor slab. Unii au încercat să scape de el negându-l (chiar când era evident), ascunzându-l, deformând trecutul sau – ca vadimiştii – pur şi simplu supralicitând un pretins “patriotism”. Banalizarea – prin multiplicare (a) – “dezvăluirilor” cu privire la “foştii” a accentuat sentimentul necesităţii “schimbării de generaţie”. Atunci, în anii ’90, ne-o închipuiam, naiv, ca şi cum pe o uşă ar ieşi ultimul “expirat” şi – la câtva timp după el – ar intra primul “aşteptat”.

Iată că ea s-a produs, dar nu neapărat ca o “revoluţie” în evoluţia României postdecembriste, cât mai curând din raţiuni biologice. Locul “celor vechi” e luat de “tânăra generaţie” – cei pe care căderea comunismului i-a prins sub 30 de de ani, uneori copii, ori care s-au născut după schimbarea de regim. În bună măsură ei sunt “clienţii” cărţii domnului Valeriu Nicolae. Oricàt ar părea de ciudat, dacă ne gândim la faptul că formarea de bază a acestor oameni s-a petrecut între 1980 şi 2000, personajele cărţii sunt reprezentative (din punct de vedere social) pentru ceea ce eram cu toţii în acele vremuri. Căci e vorba fie de absolvenţii liceelor industriale din ultimul deceniu ceauşist, fie de bacalaureaţii primilor ani, de debandadă, de după 1990, fie de cele dintâi generaţii a victimelor “reformelor educaţiei” din a doua parte a aceleiaşi perioade. În fine, cu toţii au beneficiat de “liberalizarea” învăţământului universitar de după Revoluţie. Au făcut şcoala “aşa cum se făcea” pe atunci; cei care au avut şansa liceelor teoretice şi a unei facultăţi bune s-au specializat rapid într-o meserie aducătoare de beneficii şi, de multe ori, au constituit primul val al emigraţiei recente (cea care începe chiar înaintea aderării la NATO şi a suprimării vizelor pentru români) sau au urmat o carieră – lipsită de spectaculozitate socială – în domeniul lor. Aşa cum spuneam la început, numărul lor n-a fost niciodată mare (în cel mai bun caz o cincime din numărul total al absolvenţilor de liceu). Scena a rămas deschisă pentru ceilalţi; marea majoritate a industrialelor şi – apoi – a universităţilor “cu taxă” (“private” sau de stat). Primul val al urbanizării – cel din anii ’50 – ‘70 – a constat în deplasarea unei bune părţi a populaţiei rurale (aproximativ o treime a acesteia) de la sat la oraş şi în şcolarizarea ei de bază. Al doilea va consta în accesul “nediscriminatoriu” al copiilor celor dintâi orăşeni la studiile universitare şi la investirea de către ei a aparatului de stat creat odată cu noua democraţie.

“Revoluţia socială şi naţională”

Ceea ce se întâmplă după 1990 reia – într-o anumită măsură – ceea ce se petrecuse la finele anilor ’50 şi în cele două decenii ce urmează. La fel ca atunci, bulversarea e – în primul rând – una socială.

Urbanizarea dislocă milioane de oameni din rural şi – pe lângă represiune (iar după părerea mea, mai eficient decât violenţa) – îneacă burghezia urbană în această masă de nou-veniţi cu obiceiuri fruste, dar care vor să beneficieze de beneficiile civilizaţiei. În măsura în care cele mai multe oraşe ale ţării fuseseră fondate de străini şi upper class-ul lor era alcătuit din minoritari etnici, această orăşenizare rapidă e şi o revoluţie naţională, nu doar una socială căci – prima dată – românii devin majoritari în toate oraşele ţării. “Partidul clasei muncitoare” şi-a dorit ca muncitorul – “constructor conştient al socialismului şi comunismului” (în uzină şi pe câmp) – să fie termenul ultim al evoluţiei sociale a României. Problema e aceea că tocmai cei chemaţi la această “revoluţie socială” nu şi-au dorit asta; pentru ei muncitorul nu era decât termenul mediu dintre ţăran şi burghez. Idealul lor – mai mult pentru copii, decât pentru ei înşişi – era funcţionarul de Stat, avocatul, medicul, patronul de hotel (sau, în lipsa acestuia, “şeful de sală”), comerciantul (ori măcar “magazionerul”), într-un cuvânt omul bine îmbrăcat, mâncând la restaurant şi traversând agale Corso-ul către locuinţa lui, proprietate personală. Pentru enorma populaţie dislocată în anii ’50 – ‘60 comunismul nu a fost nimic altceva decât un conveier social, care i-a deplasat din rural în urban, de la condiţia de iobagi la aceea de aspiranţi la statutul de burghezi. Pe lângă aceasta socialismul de stat – mai ales în perioadele lui grele (anii ’50 şi apoi penuria anilor ’80) – le-a mai dat un avantaj: acela de-a declasa vechea burghezie urbană până într-atât încât saltul de la o “pătură” la alta să fie la îndemâna oricărui om hotărât. Odată ce suficient de mulţi au făcut acest pas, despărţirea celor două “pături” în clase distincte era de-a dreptului o “necesitate istorică”: noii burgehzi voiau să trăiască ca adevăraţi burghezi, nu ca salahori ai statului, chiriaşi în locuinţe ce nu le aparţineau şi dependenţi de “ce se dădea” în comerţul socialist. Dacă există ceva care să-l caracterizeze pe ţăranul român (pe lângă sărăcie), acesta e individualismul. Nici o clipă cei pe care comunismul îi urbaniza nu şi-au dorit indistincţia socială pe care acesta o predica şi nici “viaţa la comun” pe care le-o oferea “dictatura asupra nevoilor”. Ei şi-au dorit să parvină la acea condiţie care le apărea ca fiind împlinirea umanului: burghezia urbană, în speţă statutul de proprietar aşezat, ce se poate bucura – cu ostentaţia diferenţierii – de beneficiile averii lui. Milovan Djilas şi Mihail Voslensky au vorbit de apariţia “noii clase” la vârful puterii comuniste, dar nu mai puţin adevărat e şi faptul că – poate paradoxal – îmburghezirea devine o constantă a “omului nou”, indiferent de locul şi de poziţia lui în structura socială a ţărilor comuniste. Cum ideologia – care genera sistemul instituţional al “democraţiilor populare” – nu e capabilă să integreze această aspiraţie a societăţii, tensiunea creşte până când, în 1989, ajunge la punctul de rupere. Două lucruri sunt de reţinut aici: mai întâi înecarea în masa populaţiei venită de la sat la oraş şi, apoi, “ascensorul social” pe care îl pune în mişcare această urbanizare elementară.

Ultimii ani ai ceuşismului sunt – din punct de vedere social – cât se poate de conservatori. Lumea îngheaţă (la propriu) în mizeria ce acompaniază eforul plăţii datoriei externe. Sărăcirea din ce în ce mai accentuată a populaţiei (mai ales a celei din oraşe, dependentă de sistemul distribuţiei de stat) are ca efect proletarizarea celor care, în urmă cu un deceniu, erau animaţi de visul vieţii mai bune. Iar prin liceele industriale generaţii de copii intră în viaţa socială marcaţi de patenta iobăgiei în uzinele ce produceau “pe stoc” şi plăteau “în acord global”. Posibilităţile de ieşire din condiţia (şi din privaţiunile vieţii) de muncitor se restrânseseră dramatic; practic nu mai erau decât două căi: cariera de Partid şi studiile universitare. Numai că ambele erau foarte limitate, dat fiind că privilegiile – care se împuţinau în ritmul creşterii penuriei – s-ar fi diluat semnificativ dacă ar fi crescut numărul beneficiarilor lor. Aşadar, la vârf – fie el cel politic (de Partid), fie cel tehnic (profesional) –, se dezvoltă un sistem de caste, cu cât mai opac, cu atât mai fascinant pentru cei care nu au acces la el. Cei care vor face pasul – mare pentru nişte oameni, mic pentru omenire – pe scena publică de după 1989 le vor vrea pe ambele, la pachet.

Abisul frustrării şi vidul lăuntric

În ianuarie 1990 avem o pătură restrânsă de oameni care beneficiază de o cunoaştere ce poate fi articulată în lumea ce ni se deschidea şi o enormă masă de persoane care nu ştiu decât cele câteva operaţii necesare industriei în care sunt angajaţi sau, şi mai rău, nu dispun decât decât de şcolarizarea elementară pe care o asigurau liceele industriale. Nu-şi pot încerca norocul la universităţile de stat (care, în primii ani postrevoluţionari, îşi accentuează privilegiile de castă), nu au – încă – banii pentru “private”, nu mai vor (sau nu mai pot) să se angajeze în industrii şi, deocamdată, nu au unde se duce în afară. Tinerii aceştia, plini de speranţe, ca toţi tinerii, motivaţi să depăşească sărăcia pe care o cunoşteau din experienţa părinţilor, constituie dinamica nevăzută a anilor postrevoluţionari. Sunt asemeni unui lichid în ebuliţie ce se agită între două straturi de rocă. Vin la oraş şi se apucă de orice: lipesc afişe electorale, fac cărăuşie cu lucruri de la turci, deschid (şi închid, când vine fiscul) buticuri, birturi rurale, mai apoi second-hand-uri, devin “băieţi” sau “secretare” ale câte unui “şef” local, se fac utili oricui (“patroni” de varii comerţuri, ziare, televiziuni) le poate fi de folos. Sunt anii căutării unui orizont, ai “primului milion” (la-nceput de lei, tot mai lipsiţi de valoare, care revin la câteva zeci de mii de mărci – aceea fiind moneda epocii) şi ai intrării “în gaşcă” (fie la vedere, printre “vedetele” mondene, fie mai discret, pe filiera “serviciilor”) în viaţa publică. “În gaşcă”, acesta este secretul. Cu o viteză ameţitoare, Europa se deschide României şi afecerile (mai ales “intermedierile”) se dezvoltă ameţitor, iar succesivele “deconspirări” şi “decapitări” din politica internă eliberează nesperat de multe locuri în apartaul de stat (local şi central) şi în politica mare. “Bătrânii” fie dispar biologic sau ca victime ale trecutului lor expus public (şi, de la un moment dat, ai DNA-ului), fie simt nevoia “să se asigure” (in Elţîn style), promovându-şi protejaţii. Şi, aproape pe nesimţite, tranziţia ajunge la termen: fostul elev de liceu industrial se pomeneşte “şeful Agenţiei Judeţene de…”, Consilier Local/Judeţean, “preşedintele Consiliului de Administraţie la…”, prefect, ba chiar primar pe undeva (cine ştie?, printr-un sector al Capitalei). Acum e “om mare”; nu mai depinde de “şeful”, căci e el însuşi “şef”. Iar a fi şef – în lumea noastră – nu înseamnă a conduce ceva (adică a imprima o dinamică unei istituţii sau unui domeniu), ci a beneficia de toate atributele puterii cu care e încărcat imaginarul funcţiei.

Diploma e doar unul dintre ele; poate nu cel mai important, dar unul necesar. Astfel se face că oameni care abia au absolvit liceul (sau, câteodată, nici măcar atât) se pavoazează cu câteva facultăţi, zeci de masterate şi nu-ştiu-câte doctorate. Toate acestea vin dintr-o enormă frustrare: ei, produsele de serie ale şcolii comuniste, cei ce abia treceau clasa, care – ani de zile – n-au vorbit decât în cifre (de “tunuri”, “şmenuri”, “mită”) şi au vociferat pe la chefuri şi pe stadioane au ajuns, iată, “doctori”, “habilitaţi”, membri în “comisii academice” şi posesori a tot cele poate oferi lumea univesitară (mai puţin faptul de a preda efectiv). Cum? Simplu şi banal: declasarea profesorilor (trecuţi mereu la “categoriile defavorizate” şi primii la toate tăierile) i-a făcut pe aceştia din urmă foarte sensibili la toate “sporurile” – oficiale şi neoficiale – pe care le pot încasa. Aşa a ajuns învăţământul, înaintea altor ramuri mult mai productive, industrie şi piaţă. Onest vorbind, în şcoala românească de după 1995 se poate cumpăra orice. Şi dacă o persoană, o facultate sau o universitate – mare sau mică, nu contează – are scrupule, “marfa” (lucrare, diplomă, titlu) e livrată prompt de alta. Ca să ne exprimăm în termeni capitalişti, aici cu adevărat cererea a întâlnit oferta. Invazia universitară de după crearea “locurilor cu taxă” a avut asupra universităţilor exact acelaşi efect ca urbanizarea masivă asupra fostei bureghezii orăşeneşti: cantitatea a distrus calitatea. Într-un timp record, univesităţile au devenit fabrici la propriu – complexe industriale care livrează diplome pe banii clientului. (Vom afla că ceva se schimbă în învăţământul nostru superior când vom auzi că o secţie foarte soclicitată a unei facultăţi a decis să restrângă la – să zicem – 10 persoane (verificate şi răsverificate prin examene) numărul celor care-o vor urma. Cât timp vom juca pe sute şi pe mii de clenţi e limpede că “piaţa” va produce doar diplome.) Iar aceste diplome nu le sunt cu adevărat folositoare decât celor pentru care reprezintă sesam-ul cu care se pătrunde pe poarta anume deschisă pentru ei. În fapt, e ca-n orice afacere: nu merită să produci ceva decât dacă ai vânzarea asigurată. Iar cumpărătorii diplomelor “noii şcoli româneşti” au investit în ele doar în măsura în care ştiau – de la bun început – că le sunt folositoare (şi unde le sunt folositoare). Că unii au dat în delir şi, odată nărăviţi la patalamale şi la titluri, nu s-au mai putut opri, asta e altă poveste. Trist e că majoritatea celorlalte diplome, a celor “pe bune, au eşuat exact la fel ca ceea ce producea industria lui Ceuşescu: “pe stoc”. Adică apar în registrele universităţilor, dar nu se regăsesc pe piaţă. După 30 de ani, piaţa noastră rămâne mai marcată de penurie decât de prosperitate şi, la nivelul profesionalizării, oferta ei e – încă – destul de redusă.

Cât despre “fericiţii” cumpărători ai diplomelor de carton ale universităţilor de pe toţi coclaurii patriei, acum au ajuns în situaţia foştilor lor şefi: la fel cum punctul sensibil al acelora erau “dosarele de cadre” şi informările de la CNSAS, pentru les nouveaux riches sunt CV-urile şi diplomele de masterat/doctorat.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributora.ro