Operatiuni cu aurul romanesc din tara si din strainatate (1947-1970)

Deoarece în mass-media din România au reapărut diferite persoane care întreabă de ce Banca Naţională a României deţine depozite de aur în străinătate şi nu obţine dobânzi de la Banca Angliei şi de la alte instituţii străine care au în custodie aur românesc, ne-am propus să prezentăm mai întâi opinia exprimată de Ana Toma în ultima zi a şedinţei cu membrii C.C. al P.M.R., cu activul Comitetului Central al P.M.R. şi cu primii secretari regionali ai P.M.R. (Bucureşti, 17-19 martie 1952).

În calitate de adjunct al ministrului Afacerilor Externe, Ana Toma a participat la acea reuniune pentru a-i critica pe membrii fostei conduceri a Ministerului de Finanţe, înlăturaţi recenţi din funcţii şi a insistat să îşi exprime îndoiala privind competenţa profesională a lui Aurel Vijoli, fost preşedinte al Băncii de Stat al R.P. Române şi fost adjunct al ministrului de Finanţe, astfel: „Noi ne-am ciocnit de toată mocirla de la bancă, iar eu personal am avut ocazia să muncesc cu Vijoli. Cu toţii aţi citit în ziare despre blocarea de către elveţieni a aurului, dar câţi n-au ştiut că Vijoli a cărat acest aur în Elveţia şi ultimele transporturi le-a făcut chiar în preajma naţionalizării, cu toate că era de aşteptat că imperialiştii vor lua măsuri împotriva noastră. Ce căuta aurul nostru în Elveţia? Dacă era nevoie de cumpărături, se poate transfera cât era nevoie pentru plăţi, dar nu trebuia să facem acolo depozite. Foarte greu a fost de luat îndărăt acest aur şi între timp ei l-au folosit împotriva noastră, pentru a ne împinge să plătim despăgubiri pentru naţionalizare.

De asemenea, am văzut într-o muncă pe care am avut-o de făcut împreună cu Vijoli atitudinea lui de îngâmfare, de desconsiderare faţă de ajutorul frăţesc dat de tovii sovietici. Am văzut zbaterea lui pentru o altă linie în problema circulaţiei banilor şi socot că trebuie să-mi reproşez că n-am fost destul de combativă, deşi aveam prilejul să ajung la tov. Gheorghiu-Dej, să-i arăt aceste fapte şi sigur s-ar fi judecat altfel munca lui dacă erau cunoscute aceste fapte. […] Despre aceste fapte voi face material scris, pentru că se pare că lucrurile nu sunt cunoscute (subl.n.)”.

Astfel, complexul de inferioritate, ranchiuna şi atitudinea xenofobă a Anei Toma s-au combinat nefast cu neînţelegerea motivelor pentru care Gheorghe Gaston Marin (nu Aurel Vijoli) a transportat aur românesc în Elveţia, în primăvara anului 1947, cu acordul autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi cu posibilitatea invocată de Ana Toma de a se plânge direct liderului suprem al P.M.R. (delaţiune) într-o chestiune care nu ţinea de domeniul ei de activitate.

Gheorghe Gaston Marin a explicat în memoriile sale faptul că, în primăvara anului 1947, România avea probleme financiare grave din cauza producţiei foarte slabe de cereale, după seceta din perioada 1945-1946, iar băncile din Elveţia au solicitat gajuri în aur pentru a deschide anumite linii de credit vitale pentru autorităţile române. De aceea, Gh. Gaston Marin a fost implicat în perioada respectivă în transportarea pe calea aerului, până la Zürich, a unor lădiţe cu aur, în greutate de 50 kg, fiecare. Banca Naţională a României a trimis în străinătate 20,7 tone de aur în anul 1947, stocul total de metal galben românesc aflat peste hotare fiind de 72,4 tone la sfârşitul acelui an. Totodată, se cunoaşte faptul că două avioane de linie ale societăţii „Transporturile Aeriene Româno-Sovietice” au executat la 19 ianuarie 1948 o misiune specială pe itinerarul Bucureşti – Arad (escală tehnică) – Praga, pentru a transporta o cantitate de aur a Băncii Naţionale (care, bănuim, a ajuns în Elveţia). Ambele avioane s-au întors în ţară la 20 ianuarie 1948 şi misiunea a fost reluată pe 22 ianuarie 1948, dimineaţa. Din cauza unei defecţiuni tehnice, unul dintre aparate a fost nevoit să se întoarcă pe aeroportul de la Băneasa şi a decolat din nou la 23 ianuarie 1948 pentru a ajunge la Praga (prin Arad), având probabil la bord aceeaşi cantitate de aur din ziua precedentă.

În consecinţă, România a avut depozitate în august 1948, la „Union des Banques Suisse”, 15 tone de aur şi 5,5 milioane de dolari, din care 2,5 milioane de dolari erau deja angajate pentru achitarea unor dispoziţii de plată ale regimului comunist de la Bucureşti. Aceste valori au fost în pericol de blocare de către guvernul Elveţiei ca urmare a naţionalizării anunţate de autorităţile române la 11 iunie 1948. Pentru a explica situaţia respectivă, ambasadorul Gheorghe Magheru a fost chemat la Ministerul de Externe elveţian. După şedinţa din 6 octombrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Ana Pauker a expediat urgent instrucţiuni ambasadorului român pentru a respinge acuzaţiile autorităţilor de la Berna şi a refuzat să trimită o delegaţie în Elveţia pentru a discuta despre naţionalizările realizate şi modul de despăgubire a cetăţenilor şi firmelor străine afectate de acele măsuri. În acelaşi timp, Ana Pauker a fost de acord cu trimiterea în Elveţia a unui delegat al Băncii de Stat pentru gestionarea aurului şi a fondului valutar românesc de la „Union des Banques Suisse”.

Nu ştim dacă Ana Toma era capabilă să înţeleagă de ce Aurel Vijoli a fost de acord cu expedierea în anii 1947-1948 a unor lădiţe cu aur românesc în Elveţia şi scopul pentru care acestea erau utile în străinătate pentru statul român, însă cunoaştem cu siguranţă faptul că, după o zi de la preluarea completă de către Simion Bughici a postului de ministru al Afacerilor Externe (10 iulie 1952), Ana Toma a fost transferată în funcţia de adjunct al ministrului Comerţului Exterior pentru că dovedise loialitate faţă de conducerea P.M.R. şi faţă de sovietici în perioada 1950-1951 – când a condus de facto Ministerul Afacerilor Externe deoarece Ana Pauker a aflat în iunie 1950, la Soci (URSS), faptul că este bolnavă de cancer la sân şi a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală de urgenţă, efectuată la Moscova, urmată de o perioadă de convalescenţă (în iunie-iulie 1950, la Moscova; în august 1950, Bucureşti; în septembrie 1950, Moscova) şi concedii medicale care s-au repetat în anul următor.

Ana Toma era soţia fostului spion sovietic Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko), şeful temutei Direcţii Generale a Securităţii Statului şi autorităţile de la Moscova au fost interesate să o menţină pe Ana Toma într-o poziţie de conducere, pentru avea sub control activităţile unor miniştri numiţi de liderii comunişti de la Bucureşti. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu era un politician naiv şi credem că a înţeles corect motivul pentru care Ana Toma trebuia să fie mutată de la Ministerul Afacerilor Externe la Ministerul Comerţului Exterior şi, în acelaşi timp, trebuia să rămână într-o funcţie de ministru adjunct, chiar dacă (poate) liderul comunist român se gândea în acel moment să scape România de sub tutela URSS. În plus, Gh. Gheorghiu-Dej a beneficiat de informaţiile oferite de generalul-locotenent Gheorghe Pintilie pentru a-i înlătura din funcţii pe Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker în primăvara anului 1952.[1] Sovieticii nu tolerau abaterile de la liniile pe care le trasau în politica statelor din sfera lor de influenţă şi liderul român a pus în aplicare pedepsele sugerate de la Moscova, folosind datele puse la dispoziţie de către un fost spion sovietic şi coleg în închisorile din România.

Obiceiul de a transporta aur în străinătate, pentru a garanta cu acesta tranzacţiile comerciale nu era o noutate pentru liderii comunişti români care aveau cunoştinţe aprofundate despre funcţionarea pieţei de capital (cum era în cazul lui Aurel Vijoli). La rândul lor, politicienii de la Moscova au apelat la proprii specialişti din domeniul finanţelor pentru a obţine diferite produse din statele occidentale cu ajutorul aurului sovietic. Un caz de acest gen a fost explicat în mod detaliat la 26 decembrie 1963 de ambasadorul României la Moscova, Nicolae Guină, în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „Ca să facă faţă situaţiei, ei [sovieticii] au importat până acum 11 milioane tone [de] grâu şi este vorba să mai importe 4 milioane tone de la americani, dintre care circa 1 milion tone este făină din RFG şi Franţa. […]

Lipsa de produse agro-alimentare [în URSS] duce la rămânerea în urmă a dezvoltării industriei uşoare, cantitativ şi calitativ, şi la creşterea preţurilor, care de asemenea creează nemulţumiri la populaţie. […]

Dacă luăm aparatele tehnice, care altădată se spunea că în Uniunea Sovietică există aparatele de radio şi televizoarele cele mai bune, în ultimii ani calitatea s-a înrăutăţit. Vă dau un exemplu. O uzină care face aparate de televiziune şi care dădea garanţie că un an de zile să nu meargă la reparat, în şase luni a trebuit să meargă la reparat 60% din acestea. De aici [rezultă] şi o creştere a preţurilor la frigidere, la televizoare şi la aparate de radio. […] Ei au construit cu 5-6 ani în urmă nişte uzine şi care acum nu le convine să le reconstruiască. De aici provin şi ridicările de preţuri. […]

Sunt bijuterii foarte multe – platină şi aur – şi articole de artizanat aduse din ţările din Asia. La unele aparate tehnice au schimbat marca [de fabricaţie] ca să le poată mări preţurile. [Acest fenomen a apărut] La televizoare şi aparate de radio, pe motiv că cetăţenii nu-şi plătesc taxele respective; aceste taxe se plătesc pe trei ani de zile odată cu cumpărarea aparatului.

La confecţii, care sunt de o calitate mizerabilă, au numai la paltoane şi costume mărfuri nevandabile în valoare de un miliard de ruble. S-au apucat să facă confecţii din stofe grele, scumpe. Aceste mărfuri nevandabile s-au strâns de acum şase ani şi până acum. Omul care are posibilitate să cumpere aceste mărfuri nu le cumpără [pentru] că sunt demodate, iar oamenilor săraci nu le convine. Cel cu bani puţini ar accepta el moda veche, dar nu poate să le plătească. [Acestea costă] 240-250 ruble noi. Ori media de salarizare pentru muncitorii calificaţi este de 80 ruble pe lună. Dacă faci comparaţie, ca putere de cumpărare, cu 1000 lei iei mai mult decât cu 100 ruble pentru că puterea de cumpărare la noi este mai mare.

La încălţăminte au un stoc nevandabil de 1,5 miliarde ruble, încălţăminte foarte demodată şi ordinară.

Eu am avut ocazia să cunosc în câteva oraşe situaţia la încălţăminte şi trebuie să spun că încălţămintea care la noi se dădea pe cartelă [în anii ’50] era mult mai bună şi mai frumoasă decât încălţămintea care se vinde acum la ei. Consilierul nostru [economic] a vizitat mai multe depozite unde se găsesc ţesături de bumbac, lână şi mătase. Sunt cantităţi imense care zac [nefolosite] deoarece coloritul şi desenul sunt demodate. […]

Deocamdată nu este lipsă [de brânzeturi şi lapte] pe piaţă. […] Pâine există numai în Moscova, Leningrad şi Kiev, pâine albă în care este băgată făină de porumb din acela alb, din care se fac floricelele [de porumb]. De asemenea, mai există nişte chifle. Grosul [producţiei] îl constituie pâinea neagră, dar şi aceasta, de pildă, în Moscova este amestecată că făină de secară. În provincie nu există decât pâine neagră, nu se găseşte pâine albă. Oamenii sunt foarte nemulţumiţi pentru că probabil în pâinea neagră se bagă făină de mazăre sau orz. Pâinea aceasta nu se coace în întregime, la mijloc rămâne cleioasă.

La cantinele studenţeşti, precum şi la cantinele muncitoreşti, pâinea se dădea gratis, iar acum se dau câte trei felii de pâine pentru care se plăteşte în plus.

La magazine, pâinea nu se dă în cantităţi prea mari. Acest lucru îl motivează prin faptul că ţăranii cumpără pâine neagră pentru a hrăni vitele. […]

Ca să cumperi cartofi de la piaţă, trebuie să stai la coadă; la pâine, de asemenea, este coadă. Cât priveşte făina şi pastele făinoase, sunt perioade când se găsesc, însă nu se vinde mai mult de 1 kg [pentru o persoană]. Zahărul se vinde până la 0,5 kg [de persoană].

Prin faptul că sunt cozi la toate produsele, la cozi se fac diferite comentarii şi se spun anecdote. Diplomaţii se duc la coadă şi află totul, află care este atmosfera în rândul populaţiei. […] Produse lactate se găsesc, la fel [şi produsele de] pescărie. […]

În aceşti ultimi ani, pot să spun că nivelul de viaţă nu numai că nu a crescut, dar a scăzut. Nu este exagerat dacă spun că a scăzut cu 20% datorită ridicării preţurilor şi datorită acestei situaţii din agricultură, care întăreşte specula. […]

Pentru grâul importat s-au expediat 200 tone [de] aur în Elveţia şi Franţa. Au plecat avioane [încărcate] cu aur, escortate de avioane militare, la Londra. La aeroport au fost de faţă şi oameni de-ai noştri şi au văzut. Nu ştim cât [aur] au trimis în Anglia (subl.n.)”.

Într-adevăr, în toamna anului 1963, autorităţile din SUA şi Canada au anunţat faptul că intenţionau să exporte grâu şi făină în URSS, în valoare de 750 milioane de dolari.[2]

Prezentarea de către Nicolae Guină a situaţiei politico-economice din URSS a fost întreruptă de Alexandru Bârlădeanu, care a menţionat faptul că „800 tone de aur vor trebui să vândă [autorităţile sovietice] anul acesta (subl.n.)”.

După intervenţia lui Alexandru Bârlădeanu, ambasadorul României în URSS şi-a continuat prezentarea astfel: „[Sovieticii] Trebuie să importe 15 mil[ioane]. tone [de] cereale. În afară de asta, trebuie să aducă orez, carne. Ei nu pot acoperi aceste importuri prin valuta creată prin export de mărfuri şi atunci sunt forţaţi să vândă aur, platină, probabil şi diamante, pentru că dispun de diamante. Asta este o interpretare.

Altă interpretare, că angajându-se Uniunea Sovietică în investiţii masive în industria chimică, mergând totuşi cu dezvoltarea şi [a] celorlalte sectoare, aceasta îi va forţa ca, la un moment dat, să reducă cheltuielile militare şi, deci, să creeze oarecum o situaţie favorabilă lor (occidentalilor – nota P. Opriş) din punct de vedere militar (subl.n.)”.

La finalul şedinţei, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat crearea unui grup de lucru, format din economişti români şi condus de Alexandru Bârlădeanu, care să identifice „cauzele situaţiei dificile care s-a creat în URSS [în perioada 1962-1963] în ce priveşte producţia agricolă şi influenţele ce le-a avut aceasta asupra situaţiei economice a URSS, în general”.

Interesul autorităţilor de la Bucureşti, exprimat la sfârşitul anului 1963 faţă de recolta de cereale din URSS, poate fi înţeles dacă avem în vedere că, în prima parte a anului 1957, URSS a împrumutat României 450.000 tone de grâu (restituite ulterior). La rândul său, guvernul român a acordat autorităţilor de la Moscova 400.000 tone de grâu în septembrie 1963, această cantitate fiind înapoiată în anul următor.

Politicienii sovietici au propus atât înainte, cât şi după înlăturarea de la putere a lui Nikita Hruşciov (14 octombrie 1964) o dezvoltare a producţiei agricole în statele membre ale C.A.E.R. deoarece autorităţile de la Moscova se confruntau în continuare cu un mare deficit de cereale şi alimente. Problema respectivă a devenit foarte gravă la începutul anului 1980, după invadarea Afganistanului de către trupele sovietice, deoarece SUA a impus un embargou asupra exporturilor de cereale către URSS pentru a determina retragerea trupelor respective din acea ţară şi, astfel, autorităţile sovietice au constatat că nu pot achiziţiona din străinătate circa 17 milioane de tone de cereale. Ulterior, în primăvara anului 1986, Joseph de Szilbereky (membru în conducerea băncii franceze „Parisbas”) a afirmat la o întâlnire cu Gheorghe Crăiniceanu (vicepreşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior) şi ministrul consilier Vasile Tudor (acreditat în Franţa) faptul că „URSS îşi procură 60 la sută din valută prin exporturi de petrol şi gaze. În acelaşi timp, vinde aur pentru a putea procura grâu (subl.n.)”.

La rândul lor, autorităţile comuniste de la Bucureşti au apelat la rezervele de aur pentru a putea finanţa diferite tranzacţii comerciale în Occident. Pentru exemplificare, publicăm în continuare o notă explicativă întocmită de Vasile Malinschi (vicepreşedinte al Băncii Naţionale) la 2 februarie 1966, privind autorizarea valorificării unor cantităţi de aur şi argint din stocul Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România, în perioada 1965-1968. Documentul respectiv a fost aprobat la şedinţa din 1 februarie 1966 a Biroului Permanent al Consiliului de Miniştri. Apoi, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au hotărât la rândul lor, la 22 februarie 1966, „autorizarea Băncii Naţionale a R.S. România de a valorifica în cursul anului 1966 cantitatea de cca. 13,6 tone aur şi cca. 119 tone argint”.

Nu a existat nici o discuţie în şedinţa forului politic de conducere al partidului-unic, Nicolae Ceauşescu mărginindu-se să spună doar atât: „Punctul 5: Unele propuneri ale Consiliului de Miniştri cu privire la:

a) Autorizarea Băncii Naţionale a R.S. România de a valorifica unele cantităţi de aur şi argint.

Propun să fim de acord cu această vânzare de aur.

(Toţi tovarăşii sunt de acord)”[3].

În scopul informării suplimentare a lui Nicolae Ceauşescu despre situaţia din trecut a instituţiei bancare româneşti, Manea Mănescu (şef al Secţiei Ştiinţă şi Artă a C.C. al P.C.R. şi viitor prim-ministru) a pus la dispoziţia liderului P.C.R. două tabele referitoare la stocurile de aur şi argint deţinute de Banca de Stat a R.P. Române în perioada 1950-1965 – pe care le publicăm după nota întocmită de Vasile Malinschi.

Persoanele care critică în prezent conducerea Băncii Naţionale a României pentru faptul că menţine stocuri de aur românesc în străinătate, la diferite bănci din Marea Britanie, SUA, Elveţia etc., pot consulta fără nici o restricţie toate documentele pe care le publicăm aici – în cazul în care au bunăvoinţa să se deplaseze până la sediul central al Arhivelor Naţionale ale României şi să le solicite prin completarea în 10 secunde a unei fişe de consultare a dosarului nr. 21/1966 din fondul C.C. al P.C.R. – Cancelarie.

Notă explicativă întocmită de Vasile Malinschi, vicepreşedinte al Băncii Naţionale, privind autorizarea valorificării din stocul Băncii Naţionale a R.S.R. a unor cantităţi de aur şi argint în perioada 1965-1968.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro