Patriarhul Chiril la Curtea țarului Putin

Motto: “In Islam, God is Caesar; in China and Japan, Caesar is God; in Orthodoxy, God is Caesar’s junior partner” (Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon and Schuster, New York, 1996, p.70).

Vizita patriarhului Chiril la București va fi întoarsă pe toate fețele de presa din România. Cum informațiile publice despre viața și activitatea întâi stătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) sunt contradictorii, ar fi util să-i fixăm reperele biografice.

S-a născut la 20 noiembrie 1946, într-o familie de preoți. Studiază la Seminarul și Academia Teologică din Leningrad, între 1965-1970. Vladimir Mihailovici Gundeaev se călugărește la 3 aprilie 1969, devenind monahul Chiril. Decisivă pentru cariera lui bisericească a fost protecția oferită de mitropolitul Nikodim, care-l angajează pe tânărul absolvent drept secretar particular, în august 1970. Destoinic agent KGB, Nikodim (nume de cod “Sviatoslav”) a fost ales în aprilie 1960, de către președintele KGB, Alexandr Nicolaevici Șelepin pentru a conduce Departamentul de relații externe al Patriarhiei. Acest Departament era o instituție a KGB-ului în sânul Bisericii. Infiltrarea BORu de către CeKa-GPU și GRU a început încă din timpul Războiului Civil și a continuat în cursul anilor 1920. Deci, controlul serviciilor secrete sovietice asupra relațiilor externe ale Bisericii, și nu doar asupra acestora, era stabilit încă din anii ’20, cu câteva decenii înainte de nașterea celui care avea să devină patriarhul Chiril.

Tânăr înalt, arătos, cult, poliglot, Chiril este trimis în 1971 în Elveția, ca reprezentant al BORu la Consiliul Mondial al Bisericilor, organul central al mișcării ecumenice, înființat la Amsterdam, în 1948, și care avea sediul la Geneva. Este activ, eficient, pune multă pasiune în apărarea pozițiilor regimului sovietic. Promovează rezoluții, iar la cele antisovietice, pe care nu le poate bloca, iese din sală. Oricum, întreaga sa activitate de la Geneva este atât de falsificată astăzi în Rusia, încât Chiril apare ca un veritabil disident, care combătea Uniunea Sovietică din Elveția, unde-l trimisese Patriarhia Moscovei[1]. Trei ani mai târziu, în 1974, la 28 de ani, Chiril a devenit cel mai tânăr rector din istoria seculară a Seminarului și Academiei Teologice din Leningrad. Printre primele măsuri luate: a introdus orele de educație fizică. Și acest capitol din biografia sa este falsificat, narațiuni recente făcând din el un luptător împotriva KGB din Leningrad. Nimic mai fals. În martie 1976 a fost întronat episcop de Vâborg, iar doi ani mai târziu, numit adjunct al președintelui Departamentului pentru relații externe al BORu. În 1984, Chiril a fost avansat arhiepiscop de Smolensk, iar din aprilie 1989, după modificarea denumirii eparhiei de Smolensk și Kaliningrad. În noiembrie 1989, devine președinte al Departamentului pentru relații externe, un fel de minister de externe al Patriarhiei Moscovei. În februarie 1991, prin decretul patriarhului Alexei II, Chiril a fost avansat mitropolit.

Vlăstar al KGB-ului

Aceasta este partea văzută a carierei sale. Partea mai puțin cunoscută a fost dezvăluită în 1992 de o comisie a Sovietului Suprem, înființată la inițiativa unui disident autentic. Investigația a relevat că întreaga ierarhie a BORu era legată de KGB. Numele de cod al lui Chiril era “Mihailov”. Presa vremii, mai ales populara revistă “Soverșenno sekretno” (Strict secret) a publicat detaliile. Ierarhii nu aveau doar nume de cod, unele funcții erau echivalate cu grade superioare din KGB, cum era cazul patriarhului Alexei II, care era colonel. La vremea respectivă, informația nici măcar n-a fost contestată de cei vizați de dezvăluiri. Nici un om cât de cât alfabetizat, care avea o idee cât de vagă despre ce însemna comunismul sovietic, nu și-ar fi închipuit că putea cineva să facă o cât de mică carieră fără “binecuvântarea” KGB-ului.

Dar astea erau detalii care nu-l puteau distrage pe Chiril de la o îndeletnicire în care a excelat, anume aceea de a face bani. În timpul primului mandat al lui Boris Elțin, Chiril s-a lansat în afaceri profitând de scutirile fiscale acordate Bisericii, de către președintele Rusiei. A început cu vânzarea ajutoarelor umanitare occidentale care soseau în Rusia și care erau comercializate de firme care aparțineau Departamentului pentru relații externe, condus de către Chiril. A acumulat o avere colosală, alimentată de importurile de țigări și alcool. De altfel, în acei ani, prin structurile comerciale ale Patriarhiei Moscovei erau importate nu mai puțin de un sfert din totalul țigărilor care ajungeau în Rusia. Dar activitățile comerciale ale BORu nu se limitau la țigări și alcool, ele mergeau mult mai departe. De pildă, firmele Patriarhiei se ocupau și de comercializarea diamantelor și s-au lansat și în afaceri cu petrol. Mai mult chiar, Departamentul de relații externe a fondat banca “Peresvet”, care după peste două decenii de activitate, în vara acestui an, a fost preluată de către Banca “Rosnefti”.

Poziția lui Chiril în sânul înaltului cler ortodox era atât de puternică încât, în momentul morții lui Alexei II, nimeni nu s-a îndoit că va fi ales patriarh. Și a fost ales de Adunarea locală (Pomestnîi Sobor), la începutul anului 2009. Este al 16 patriarh din lunga istorie[2] a Patriarhiei Moscovei și întregii Rusii.

Ultimele decenii scurse de la destrămarea Uniunii Sovietice sunt o perioadă fastă pentru Biserică, a cărei influență crește constant în societate. Biserica s-a menținut printre cele mai populare instituții din Rusia. Încrederea în BORu este depășită, în ultimii ani, doar de cea în președintele Putin și în Armată. În octombrie 2015[3], la capitolul încredere, Vladimir Putin avea 80%, Armata 64%, Biserica 53%, în vreme ce Presa abia dacă ajungea la 20%, iar Justiție la 21%. Numărul celor care se declară credincioși a crescut și el, într-un sfert de secol, de la 31% la 72%. Procentul celor care cred în Dumnezeu, a crescut de la 38 (în 1991) la 56 (în 2008). În timpul acesta, numărul celor care cred în viața de apoi, a rămas – în mod straniu – constant, 32%.

Patriarhia S.R.L.

Chiril a recuperat în doar câțiva ani mai multe proprietăți confiscate de statul comunist decât reușise Alexei II în decenii. În 2010, cu sprijinul președintelui Dmitri Medvedev, a promovat un proiect de lege votat de Dumă, care a facilitat restituirea proprietăților. Tot Medvedev i-a oferit patriarhului, în 2011, o reședință chiar în Kremlin, una dintre cele mai militarizate zone administrative din întreaga lume. Astfel că, patriarhul deține un adevărat imperiu locativ: trei palate plus un apartament somptuos în Moscova, o vilă în Elveția, la care se adaugă avion și yacht personale. Papa de la Roma probabil că pălește de invidie. De altfel, instituția BORu s-a dezvoltat în Rusia, într-un ritm amețitor. În 28 de ani[[[4], numărul diocezelor a sporit de la 76 în 1988, la 293, în anul 2016; numărul de episcopi de la 74 a crescut la 282; cel de parohii de la 6.900 la 35.000; iar de mănăstiri de la 22 la 926.

Relația specială pe care patriarhul o are cu Kremlinul a facilitat organizațiilor apropiate de BORu accesul la o finanțare generoasă din granturile prezidențiale. Printre beneficiari se numără nu atât cei care au grijă de bătrâni și săraci, cât mai ales asociațiile care promovează agenda geopolitică a Kremlinului, cum este Uniunea Tineretului Eurasiatic, Institutul pentru studii eurasiatice, ca și alte grupuri de tineri “patrioți”, apropiate de putere.

Nici Chiril nu poate rămâne dator. Astfel că, în timpul protestelor din iarna 2011-2012, împotriva falsificării alegerilor parlamentare dar și a campaniei prezidențiale, patriarhul a condamat public demostrațiile, i-a trimis înapoi în case pe manifestanți și i-a îndemnat să se roage. De altfel, această poziție demonstrează că patriarhul este coerent cu sine însuși. În acea periodă, Chiril a declarat cu mai multe ocazii că “drepturile omului sunt un pretext de a ataca valorile naționale”. Iar Occidentul, unde sunt promovate drepturile omului, este în criză, într-una “foarte profundă”. Așa că lumea mai poate fi salvată doar de către ortodocși: “Țările în care majoritatea locuitorilor sunt ortodocși au vocația de a arăta lumii exemplul de construcție al unei economii și unui guvern popular conforme cu principiile și idealurile creștine”. Chiril a participat activ în ultimii ani la evoluția represivă și xenofobă a regimului, promovând insistent așa-numita lege de apărare a drepturilor creștinilor. A susținut legea agenților străini și pe cea a organizațiilor indezirabile, adoptarea cărora a dat o lovitură mortală asociațiilor și organizațiilor non-profit din Rusia. Prin discursurile sale, înaltul cler ortodox consolidează percepția indusă de putere că opoziția politică și asociațiile societății civile sunt o veritabilă coloană a 5-a, coruptă de banii Occidentului, că ele promovează valorile civilizației occidentale care sunt incompatibile cu valorile, cultura și civilizația Rusiei.

Chiar pe subiectul crimelor sovietice, pe care patriarhul avea un discurs anti-comunist, în prezența lui Putin, Chiril și-a nuanțat discursul, ajungând să ia apărarea lui Stalin, ale cărui crime “nu trebuie să eclipseze aspectele pozitive” și a subliniat faptul că perioada Marii Terori a fost și o epocă de renaștere și modernizare a țării.

Mecca conservatorilor și populiștilor de dreapta

Demonstrațiile din toamna 2011-primăvara 2012, când sute de mii de oameni au ieșit în stradă în toată Rusia, protestând împotriva fraudării alegerilor legislative, sunt un punct de cotitură dramatică în evoluția regimului. Este momentul în care Putin s-a simțit amenințat. El putea să meargă pe calea reformelor și a democratizării reale. A preferat să transforme Rusia într-un promotor al unui model alternativ la democrația liberală occidentală. A preluat conceputul Russkii Mir (Lumea Rusă), un instrument de soft power, care presupunea promovarea legăturilor economice și politice cu comunitățile rusofone din fostele republici sovietice, și l-a transformat într-o “ideologie” opusă Occidentului, bazată pe – spune Putin – “valorile creștine care constituie baza civilizației occidentale”. În acest efort, Biserica și Kremlinul lucrează cot la cot, Chiril fiind un mai vechi și mai versat combatant al taberei conservatoare, cu mult înainte ca Putin să intre în această luptă.

Prima inovație pe care Putin o impune ideologiei conservatoare care se articulează în Rusia, a fost introducerea temei pericolului islamist. Nu întâmplător. Asta se explică printr-o istorie mai îndepărtată complicată (cucerirea hanatelor de pe Volga, a Caucazului, ceea ce a condus la prezența astăzi în granițele Rusiei a aproape 30 milioane musulmani, la o populație totală de 144 milioane), dar și una mai recentă, foarte sângeroasă (războaiele din Cecenia, atentatele teroriste din mai multe orașe ale Rusiei). Și printr-o istorie personală a lui Putin, care s-a inventat ca politician și a și câștigat alegerile fluturând amenințarea terorismului islamist, în condițiile unui război împotriva unei populații musulmane, război pornit sub șocul emoției stârnite de aruncarea în aer a unor blocuri, în împrejurări nici până astăzi pe deplin clarificate. Spre deosebire de Putin, patriarhul Chiril se ține departe de temele anti-islamiste, ba chiar concediază colaboratori apropiați, atunci când aceștia vorbesc despre războiul sfânt dintre creștini și musulmani, în legătură cu operațiunile militare ale Rusiei în Siria (cazul părintelui Vsevolod Ceaplin). Înainte de operațiunea din Siria, însă, sub impactul emoțional al crimelor împotriva populațiilor creștine din Orient, despre care media din Rusia a relatat pe larg, Chiril a subliniat în mesajul către Duma de Stat, din ianuarie 2015, că Rusia rămâne ultima speranță pentru creștinii din Siria și Irak.

Presa rusă pune accentul pe slăbiciunea și ineficiența modelului occidental, pe corupție, pe limitele multiculturalismului și dificultățile integrării imigranților. Moscova se prezintă drept capitala “revoluției conservatoare”, care susține regimurile autoritare peste tot în lume, denunță decăderea occidentală, se manifestă agresiv împotriva homosexualilor, decriminalizează violența în familie și între soți, critică lumea liberală condusă de la Bruxelles și Washington, promovează suveranismul, încurajează naționalismul, xenofobia.

“Revoluția conservatoare” și crizele (reale) ale modelului liberal și democratic nu-i pot asigura Rusiei pe termen lung, o importanță prea mare. Vladimir Putin e un oportunist, nimic mai mult. El s-a transformat în portdrapel al conservatorismului, promotor al valorilor creștine, valorilor familiei, profitând de faptul că drepta s-a dus spre centru. Cum natura are oroare de vid, Putin s-a poziționat imediat pe această nișă, speculând crizele lumii liberale și democratice. În fond, nu Putin a declanșat Brexit-ul, și nu el l-a adus pe Trump la Casa Albă. El doar a speculat crizele din societățile occidentale. Unele s-au apărat mai bine, altele mai puțin.

Agendele Bisericii și Kremlinului coincid. Într-o oarecare măsură

Patriarhul participă doar parțial la acest război al Kremlinului. Nu din spirit de frondă, ci pentru că agendele Bisericii și Kremlinului nu sunt și nu au cum să fie identice. Iar influența reală a Bisericii e destul de limitată. În ultimii ani, Kremlinul e cel interesat să crească profilul public al BORu. Adesea, Putin invocă aprobarea Bisericii. Chiar dacă, în realitate, forța reală a ei este mult supraevaluată. Pentru Chiril valorile conservatoare sunt mai degrabă o intreprindere religioasă care poate fi ajutată prin mijloace politice. La rândul său, Putin își potențează proiectele geostrategice discutând despre ele în termeni religioși. Așa cum face, de pildă, cu Ucraina. În martie 2014, în discursul prin care anunța anexarea Crimeei el invocă figura lui Vladimir, cel care i-a creștinat pe slavii de est, el fiind botezat la Herson, oraș din nordul peninsulei Crimeea, ce tocmai fusese anexată de Putin. Iar în decembrie 2014, în discursul despre starea națiunii, liderul de la Kremlin compară Crimeea cu Muntele Templului de la Ierusalim.

Războiul din Ucraina e cea mai dură lovitură pe care putea s-o primească Patriarhia Moscovei. Principalul proiect al lui Chiril, la care a lucrat din primele zile după întronare, a fost refacerea și consolidarea pozițiilor BORu în întregul fost spațiu sovietic, unde lumea ortodoxă s-a divizat și ea, după prăbușirea URSS. Unele comunități de credincioși ortodocși au rămas sub jurisdicția Moscovei, altele s-au separat. Ortodocșii din Estonia au trecut sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, Patriarhia de la București a reînființat Mitropolia Basarabiei pentru ortodocșii din Republica Moldova. Cea mai complicată situație este tocmai în Ucraina unde, de un sfert de secol, două biserici ortodoxe își dispută credincioșii.

Deși Chiril a încercat să fie neutru în conflictul din țara vecină, Biserica Ortodoxă Ucraineană, subordonată Patriarhiei de la Moscova, a pierdut sute de mii de credincioși și sute din cele 13.000 de parohii, iar prestigiul ei a fost mult știrbit, din cauza acțiunilor agresive ale Kremlinului. Condusă de Onufri, ales de Sfântul Sinod mitropolit de Kiev la 13 august 2014, Biserica se bucură de o largă autonomie deși e subordonată Patriarhiei Moscovei. Mitropolitul Onufri a acuzat Rusia că prin intervenția sa împotriva Ucrainei a încălcat cele 10 porunci și l-a amenințat pe Chiril că dacă sprijină cumva agresiunea militară, ucrainenii o să-i întoarcă spatele. Relațiile s-au tensionat. Patriarhului Moscovei i s-a interzis să mai intre în Ucraina. Preoți ucraineni, mai ales din Donbass, au fugit în Rusia, de unde au criticat conducerea politică de la Kiev.

Biserica Ortodoxă Ucraineană, condusă de Patriarhia de la Kiev, este a doua comunitate religioasă ca dimensiune, cu peste 4.000 de parohii, al cărei număr de credincioși a sporit din 2014 încoace, pe fondul consolidării pretigiului ei, în contextul războiului cu Rusia. Fondată de un grup de preoți care doreau să se desprindă radical de Moscova, Patriahia de la Kiev este însă ne-canonică și, deci, nu e autocefală, nefiind recunoscută ca legitimă de alte biserici ortodoxe. Preoții acestei biserici au fost de partea protestatarilor de pe Maidan, i-au susținut, și spun că luptă pentru menținerea integrității teritoriale a Ucrainei, cerând o ripostă fermă la intervenția agresivă a Rusiei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro