Păuleasca: No Way Out
La dracu’ cu toate introducerile academic-jurnalistice: am fost într-un loc care ar putea candida cu succes la titlul de fundul fundului fundului fundului României. Un sat de romi rudari din Argeș, la care nu poți ajunge decât tăvălindu-te cu jeep-ul printr-o albie de pârâu, trei kilometri și jumătate. Și totuși, acolo sunt oameni.
Când mă întâlnesc prima oară cu Narcisa, mi se pare că are un accent ardelenesc. O întreb dacă a trăit prin Ardeal. Nu, zice, aici stau de când mă știu.
În mijocul cătunului Tufanu, rudarii fac un balamuc îngrozitor. Mi-a fost puțin frică de ei, fiindcă în 2017 au sărit la poliție, DIICOT și nu mai știu ce cu drujbe și alte lucruri fiindcă autoritățile veniseră să aresteze niște hoți de lemne. Se dovedește că nu sunt niște monștri, dimpotrivă, știu foarte bine ce vor: drum. Și educație, ca să nu rămână copiii lor “analfabetizați”.
Rudarii sunt o varietate specială de romi. Istoria lor e neclară, dar vorbesc românește de generații și se duc la biserica ortodoxă. La Păuleasca am auzit inclusiv o ceartă-telenovelă, plină de “fut”, “curvă” și alte cuvinte neaoșe. E vorba de o populație care a lucrat la minele de metale prețioase din Transilvania și a coborât spre Muntenia în secolul al XV-lea, când n-au mai avut metale de extras. Mai apoi, s-au făcut nomazi cu căruța și s-au apucat de linguri și mături, pe care le vindeau sau, mai degrabă, le schimbau pe ceva de mâncare, de unde denumirea de lingurari. Internațional, sunt cunoscuți ca băieși/boyash, de la baie, mină de aur.
Rudari mai sunt și prin Ungaria sau Croația. În Balcani, li se zice caravlahi, vlahi negri. Unii autori spun că s-ar putea să fie, de fapt, o populație romanică mai aparte. Adică români sau pe-aproape. Dar consensul tinde către romi. Florin Oprescu de la Somebody Cares, un ONG care evanghelizează, educă și încearcă să integreze romii din zonă, povestește că rudarii din Păuleasca au fost aduși în zonă acum vreo 80 de ani, ca să facă mături, și nu au mai plecat.
Narcisa
Narcisa e subiectul reportajului TV de la nemți. Are 21 de ani și doi copii, pe primul l-a făcut pe la 15. Soțul în pușcărie, pentru furat de lemne. Dârdâie în ploaia de februarie și poartă niște pantaloni gri, genul sfâșiat. Se rușinează de ei. Ba chiar se scuză. I-au furat hainele într-un fast food.
- – M-am dus la veceu. M-am încălzit la aparatul ăla de uscat mâini, era frig. Când am ieșit, rucsacul nu mai era.
– Și ce-ai făcut când ai văzut că nu mai e?
– M-am dus pe cartoanele alea, m-am așezat pe ele și am plâns. Pe urmă am stat. Pe urmă m-am ridicat și am plecat.
La München, stă tot pe cartoane, atunci când cerșește. Așa am ajuns la Păuleasca, cu nemții, că voiau să știe cine naiba cerșește la ei în oraș.
În lipsa drumului către cel mai apropiat sat, Micești, romii din Păuleasca au învățat calea către München. Au motive bune să nu muncească: numai ca să ieși pe jos din fundătura lor îți trebuie o oră, și asta dacă nu plouă, ninge și alte intemperii.
La München, Narcisa face câteva sute de euro pe lună. Nu se supără atunci când primește prea puțin?
- – Sunt la mila oamenilor. Nu mă supăr dacă nu-mi dau. Dacă-mi dau mai mult, îmi dau mai mult. Nu e ca la lucru, nu poți să spui: “Trebuie să-mi dea bani, că lucrez.” Dacă vrea Dumnezeu, cineva îmi dă 1 euro sau 50 de eurocenți, 10 eurocenți sau un bănuț din cei roșii, un sandviș sau un covrig. Dar trebuie să fii mulțumit cu ce-ți dă El. Nu trebuie să te mânii și să te gândești: “Vreau mai mult!” Ești la mila oamenilor, la mii de kilometri. Dacă vor să dea, dau, dacă nu vor să dea, nu dau.
Dincolo de asta, ideea, la cerșit, e să stai și să aștepți, cât e ziua de lungă, cu un pahar în mână. Majoritatea țărilor pedepsesc cerșitul agresiv, e clar de ce. În lipsa unui drum către Micești și Pitești, rudarii din Păuleasca l-au învățat pe cel către Germania. Admit, cu un grad de candoare, că asta e unica lor șansă de procopseală. Singura sursă de venit dinspre statul român sunt alocațiile copiilor, vreo 83 de lei pe cap de progenitură.
Ca să muncească zi de zi, ar trebui să parcurgă albia de pârâu (Păulești, apropo), o oră dus, o oră întors. La care s-ar mai adăuga încă o jumătate de oră-o oră cu microbuzul, din Micești.
Florin de la Somebody Cares spune că oamenii merg în Germania și Austria de cinci, șase ani. Câți? Am auzit diferite răspunsuri, de la 20-30 de persoane, la “toți”, adică vreo câteva sute – nici demografia Păuleascăi nu e foarte clară. Cătunul Tufanu, epicentrul problemei, are vreo 550 de suflete.
INTERVIURILE HotNews.ro