„Pe vremea noastră, mergeam la școală și prin viscol și n-am murit”. De ce nu mai cred românii în cod roșu și ce învață copiii din asta

Avertizarea meteo de cod roșu a suspendat miercuri cursurile în școlile, grădinițele și liceele din cinci județe și din București. Înainte să înceapă ploaia, a început dezbaterea: s-au înmuiat noile generații sau noi încă trăim cu eroul de după potop, nu cu prevenția dinaintea lui?

Unii spun că furtuni și ploi torențiale au fost și „pe vremea lor”, dar niciun cod roșu nu oprea școala. „Mergeam la școală prin viscol și nu ne plângeam”, comentează aceștia. Alții cred că, deși „atunci nu existau coduri meteo, existau riscuri (ignorate)”. Comentariile de pe rețelele sociale spun o poveste despre vremuri, nu doar despre vreme.

Prima reacție a românului la sunetul RO-ALERT, când cerul e încă senin? Depinde de generație. Cei crescuți cu expresia „pe vremea mea” ridică din sprâncene: nu cred în așa ceva, li se pare că situația e de tot râsul. „Pe vremea mea mergeam la școală prin viscol și ninsoare, nu exista cod roșu”, scriu mulți pe Facebook.

Apoi, sunt cei care se panichează: golesc rafturile de apă și conserve, cumpără lumânări și baterii, „ca să fim siguri”. În grupurile de WhatsApp se rostogolesc hărți, capturi și „prognoze” neverificate, iar conversațiile se transformă rapid în liste de „ce trebuie făcut înainte de furtună”. Pentru unii, sunetul RO-ALERT devine un declanșator – o adrenalină colectivă care ține casa în alertă, chiar și când afară e liniște.

De ce nu credem în alerte

Psihologii o numesc efectul „cry-wolf” – sindromul „iar a strigat «lupul!»”. După câteva avertizări care nu se confirmă exact în zona ta, ajungi să le ignori. „Dacă la tine pe stradă nu a plouat, ai impresia că alerta a fost falsă, deși câțiva kilometri mai încolo s-au prăbușit copaci sau s-a inundat un cartier”, explică psihologul Andreea Dumitru.

Sistemele moderne de alertă preferă „over-alertarea”: mai bine avertizezi zece localități și plouă serios doar în cinci, decât să pierzi vieți într-una singură. Dar, peste acest mecanism tehnic, România poartă o moștenire culturală: neîncrederea. 

Citește continuarea articolului AICI.