"Pentru ca exista…"
Au murit în Retezat doi alpinişti adolescenţi. Dar dosarul penal deschis trebuie că e o glumă proastă sau o formalitatein rem, după care va fi închis la loc. „Cel responsabil va plăti cumva” zice şeful Salvamont, că ei au dat avertismente de avalanşă, ca traseele erau „închise”, ca nu trebuiau să se ducă acolo etc.
Da, doar că grupul prins de avalanşă era format din alpinişti cu experienţă, plus cei doi tineri care au murit, se pregăteau împreună de ture grele în munţi înalţi. Ce doi erau însoţiţi de părinţii lor, alpinişti şi ei, făceau parte dintr-un club. Toţi aveau mai mult antrenament de munte înalt decât salvamontul şi poliţia Hunedoara la un loc.
Dacă te pregăteşti pentru Himalaya şi Pamir, n-o poţi face pe trasee „deschise”, adică atunci când au voie sa intre pe ele turiştii pantofari. Escalada de iarnă, caţărările în gheaţă, etc, nu se fac prin definiţie pe „trasee deschise” şi după reguli aplicabile turiştilor. După regulile alea, aceste sporturi trebuie să dispară de tot începând de mâine.
Muntele e un sport periculos iar riscul poate fi redus, dar nu eliminat. Ţi-l asumi sau nu, altă cale nu-i. E primul lucru pe care îl înveţi la şcoala de munte. Al doilea e să nu te plângi şi să dai vina pe arbitru, ca la alte sporturi exhibiţioniste cu galerie, pentru că aici nu ai public iar arbitrul e foarte departe, sus, şi nu prea acordă recurs la decizie.
Prognoza de vreme proastă sau avalanşă e o ghiceală cu probabilităţi, nu geometrie precisă. Acolo sus eşti singur cu tine însuţi – de fapt, de aia te şi duci, nu ca să câştigi bani – şi cuyour best judgement. Dacă nu treci testul la 2000m, cum o s-o faci la 7000m? E absurd să crezi că doi părinţi nu s-au gândit la toate astea când au plecat cu copiii lor pe munte pentru performanţă. Sau că mai au nevoie acum, în drama lor, de vreo lecţie birocratică de la autorităţi. Au gestionat bine precedentele 100 de situaţii, pe care nu le-aţi văzut, şi prost pe a 101-a, mediatizată. E tragic, se întâmplă uneori iar ei sunt ultimii care să-şi fi dorit aşa ceva. Ce e de anchetat penal aici?
Faptul că societatea postmodernă e incapabilă să mai accepte ideile de soartă şi risc, vrând să controleze şi să sanitizeze totul cu inginerie socială, procese verbale sau vibraţii pozitive, după caz, n-o sa le facă pe primele să dispară, ci doar ne va face pe toţi mai nevrotici. Dar mă aşteptam măcar de la oamenii muntelui, care ştiu ce imprevizibil se schimbă o situaţie din banal în dramatic, la ceva mai multă empatie şi mai puţină băţoşenie.
Criminalizarea oricărei activităţi riscante asumate liber, de babele moraliste şi avocaţii de la protecţia consumatorului, o să strivească natura umană în malaxoare kafkiene. Ni se pare că suntem noi înşine mai în siguranţă, mai protejaţi, dacă ne minţim singuri adoptând reguli inaplicabile de micro-managementul imprevizibilului. Aşa ne mai liniştim şi punem capul pe pernă, cu iluzia că suntem 100% in control, iar dacă se întâmplă ceva nasol, sigur e pe undeva un vinovat care a încălcat o regulă, îl dăm în judecată şi bingo, s-a rezolvat problema. E o nevoie intensă de confort psihologic, specifică post-modernităţii.
De fapt ne luptăm fără speranţă cu propria noastră natură. Suntem construiţi să vrem simultan lucruri contradictorii: şi siguranţă, şi autodepăşire. Prima face viaţa posibilă, cealaltă îi dă sens. Prima e serioasă, cu legi şi poliţe de asigurare; a doua e visătoare, riscantă, o sumă de aspiraţii care ne mână mai înainte, mai sus. Şi le vrem în doze diferite, fiecare dintre noi.
Oamenii ăştia şi-au dorit mai mult din a doua. Nu ştiu dacă nu cumva asta e ce ne ţine pe toţi pe calea cea dreaptă, pe termen lung.
INTERVIURILE HotNews.ro