Piramida dezacordurilor dintre autor și comentatorii săi

Un dezacord onest este adesea un semn bun de progres

Gandhi

Până la inventarea internetului, relația dintre un autor și cititorii săi era simplă: primul își publica articolele, ceilalți citeau și cam atât. Un dialog autor/cititori era, cel puțin în patria noastră cea socialistă, mai rar decât o lebădă neagră. Ziarele și revistele unde apăreau articolele/studiile nu găzduia rubrici unde cititorii să poată comenta și eventual să-și exprime dezacordurile despre ceea ce tocmai citiseră.

Apariția internetului a provocat o schimbare de paradigmă. Aproape toate revistele și ziarele „clasice” au adoptat și versiunea online. Multe au renunțat, din motive predominant economice, la apariția pe hârtie. Mediul virtual găzduiește acum în exclusivitate o mare diversitate de platforme publicistice, bloguri, vloguri, Facebook, Twitter, forumuri ș.a.m.d. Noile mijloace de comunicare în masă, pe lângă alte aspecte diferite de cele clasice (d ex., acces 24/7, de multe ori gratuit, la apariția curentă și la arhivă, fără a mai fi obligat să mergi la vreo bibliotecă din oraș), au permis și accesul cititorilor doritori să comenteze pe marginea materialelor publicate virtual.

Fiind o formă nouă de comunicare publică și interpersonală, cultura comentariilor și a dialogului autori/comentatori a evoluat treptat, îmbrăcând/îmbrățișând noi direcții, unele surprinzătoare: de la simplul Vă mulțumesc pentru informațiile pe care ni le-ați împărtășit (gratuit) la insulte grobiene și atacuri la persoană, pe care orice justiție le-ar condamna penal.

Spre deosebire de lumea reală, unde interlocutorii se adresează direct unii altora, având o identitate recunoscută și fiind astfel responsabili juridic pentru afirmațiile defăimătoare făcute la adresa altei persoane, internetul acceptă și conversații în care doar autorul este o persoană publică, în timp ce majoritatea comentatorilor se ascund – din lașitate, din interes sau din alte motive – sub diverse nickname-uri anonime. Această lașitate oportunistă le permite astfel unora să evite procesele justițiare de calomnie și să continue, fără riscuri, să insulte și/sau să dezinformeze. Pentru că online este mai ușor să spui lucruri pe care nu le-ai spune niciodată cuiva direct în față.

Ca autor a peste 210 articole publicate în ultimii șapte ani pe platforma Contributors.ro, m-am confruntat, aproape de fiecare dată, cu avalanșe de comentarii (anonime, desigur) care erau în dezacord cu ideile și argumentele mele. Practic, paralel cu lumea descrisă în articole s-a născut și a început să funcționeze independent, cu rezultate pe care le voi analiza mai jos, o lume a dezacordurilor, mai mult sau mai puțin, constructive.

Privind retrospectiv la conținutul celor peste 19.500 comentarii care însoțesc articolele mele am remarcat numărul relativ mare și varietatea formală a dezacordurilor, mult mai numeroase decât acordurile, exprimate de diverși comentatori. Se pare că actuala cultură internaută este dominată de un apetit în creștere pentru a nu fi de acord cu autorul, ceea ce indică un pericol real ca dezacordurile să-i înfurie și mai tare pe comentatori.

Și totuși, se poate să nu fim de acord într-un mod constructiv, bazat pe o cultură a comunicării, din care și autorul și comentatorii lui să iasă în câștig de cunoștințe și respect reciproc?

Un răspuns la această întrebare a fost propus de Paul Graham, un cunoscut computerist, fondatorul lui Y Combinator. În 2008 el a publicat pe blogul său un eseu – How to Disagree – în care a identificat 7 niveluri de dezacord între argumentul unui autor și răspunsurile comentatorilor săi. Piramida din Fig. 1, asemănătoare piramidei lui Maslow, descrie grafic o ierarhie și, în același timp, o taxonomie a dezacordurilor, de la nivelul cel mai de jos, PD0, până la apexul PD6.

Un argument este bazat pe un set de rațiuni, cu o anumită consistență logică, care descriu o idee, o teorie sau o acțiune. Un răspuns este setul de rațiuni opuse ideii, teoriei sau acțiunii argumentate de autor.

Protagoniștii inteligenți ai unei dezbateri vor utiliza și argumentele și răspunsurile, analizându-le cu bună credință pentru a le transforma în instrumente eficiente menite să asigure avansul către un adevăr obiectiv și sustenabil.

O perspectivă asupra artei de a nu fi de acord în mod civilizat și constructiv ar trebui să fie bazată pe o remarcă, atribuită lui Freud, potrivit căreia „cuvântul”, chiar injurios, a înlocuit „acțiunea” violentă, umanitatea perfectând astfel arta dezacordurilor civilizate:

Cel care a aruncat primul un cuvânt injurios asupra dușmanului în loc de o săgeată a fost fondatorul civilizației.

Freud a fost un optimist, pentru că, în prezent, asupra dușmanilor continuă să fie aruncate săgeți digitale. A lupta împotriva lor (reperare, deviere sau prindere) necesită un set de abilități rafinate. Piramida lui Graham este un astfel de set, cu o taxonomie ierarhică.

Fig. 1. Piramida dezacordurilor (PD) dintre autor și comentatorii săi

PD0 – Insulta

Aceasta este forma cea mai de jos, cea mai deplorabilă și cea mai slabă a unui dezacord. Din păcate, este și foarte comună. De la primele mele articole pe Contributors, în 2014, care discutau fracturarea hidraulică, au apărut insulte de genul „Profesorul Crânganu este un petrolist (mai mult sau mai puțin) idiot”, deși am fost și sunt încă singurul autor care are un Disclaimer postat pe profilul meu, unde exprim clar și fără niciun dubiu cine sunt și cu ce mă ocup. Fără succes, după cum se pare. Pentru că aceeași insultă a migrat mai târziu în comentariile pe marginea articolelor despre schimbarea climei.

În orice cod penal, insulta este o faptă care poate condamna persoana ofensatoare la amendă sau închisoare. Iarăși din păcate, anonimitatea „curajoasă” a celor care mă înjură este un impediment pentru ca justiția să-și spună cuvântul. Unele platforme nu acceptă decât comentatori autentificați, cu nume și prenume. Acolo nu am găsit niciodată un PD0.

Insultele ca mod de exprimare a dezacordului nu sunt deasupra replicilor copilărești sau a bătăușilor din liceu. Simpla insultare a autorului nu este un argument care să merite a fi considerat.

PD1 – Atacul la persoană (Ad hominem)

La fel de abject ca și insulta, atacul la persoană este un dezacord cu opiniile autorului care, aparent, poate avea o oarecare greutate. De exemplu, când scriam despre efectele pozitive ale fracturării hidraulice asupra situației energetice ale Statelor Unite, unele comentarii erau subtile atacuri la persoană, disimulate ironic:

El știe despre ce vorbește, că doar e petrolist!…

Și mai recent, la articolele despre schimbarea climei, insulta se folosește ca atac la persoană mai dezvoltat. De exemplu, la câteva minute după ce a fost publicat articolul „O apocalipsă care nu a mai fost…”, un individ, care folosește nickname-ul @Marcel, a trimis un lung comentariu (nepublicat), din care citez:

Crânganu este un dezinformator cu o vastă expertiză… El nu e aici să clarifice nimic, ci să apere interesele unor anumite industrii care îl plătesc. Să nu uităm ca el este petrolist și este for sale, Crânganu neavând conștiință. Mercenari ca el se asigură că interesele și sănătatea consumatorilor nu sunt apărate. Mă mir că n-a apărat încă fumatul, lobby-ul tutunului (cancerigen) tot caută mercenari ca el, să convingă oamenii că nu e nimic în neregulă cu a fuma.

Mutarea discuției de la apocalipsa insectelor la „expertiza” cuiva ca „petrolist” sau lobbist al „unor anumite industrii” discalifică automat comentatorul care, de cele mai multe ori, este fie troll, fie o persoană cu probleme psihice, adică un element malign al culturii internetului.

PD2 – Reacția la tonul scriiturii

Acest tip de dezacord nu critică autorul, precum primele două, ci tonul scriiturii sale. De multe ori, unii comentatori au deplâns tonul articolelor mele, afișând o falsă mirare:

Cum e posibil ca un geolog/geofizician să aprecieze binefacerile fracturării hidraulice din moment ce „specialiștii” de la Cornell University, gen Anthony Ingraffea, afirmă contrariul?! Similar, cum poate el să scrie despre aspectele benefice ale încălzirii globale când mulți alți experți (~97%) ne asigură că apocalipsa climatică pândește după ușă?! Și aceste mirări sunt exprimate în ciuda dovezilor incluse în articolele comentate… Am sentimentul că astfel de dezacorduri nu exprimă altceva decât surpriza uriașă că cineva îndrăznește să fie incorect politic.

Corectarea gramaticii sau ortografiei textului este tot un fel de poliție a tonului. Cineva poate avea o ortografie teribilă, dar un punct de vedere valid.

PD2 este tot un dezacord slab, care nu merită atenția și răspunsul autorului. Comentatorul nu prea are nimic de spus dacă tot ce poate fi criticat este tonul articolului.

PD3 – Contradicția

Este forma de dezacord folosită pentru a respinge o opinie sau un argument folosind idei opuse cu puține sau fără dovezi justificative. Avem de-a face cu o tehnică de hărțuire utilizată de cei care devin conștienți că au pierdut meciul, dar încearcă disperați să obțină o remiză prin sufocarea autorului cu avalanșe de idei contrare.

Pe marginea articolului Povestea a două sate Povestea a două sate: Dimock, Pennsylvania și Pungești, Vaslui, comentatorul costel a pus mai întâi o întrebare retorică (Domnule autor, această listă ați consultat-o ?), după care a înșirat el o listă lungă cât o zi de post, conținând, în viziunea sa, articole care contraziceau teza centrală a articolului meu.

I-am adresat o simplă invitație acelui @costel:

Presupunând că ați citit (și înțeles) toate articolele citate, vă rog să scrieți aici de câte ori apare keyword-ul Dimock în fiecare din ele.

Bineînțeles, vajnicul comentatori a dispărut ca măg…l în ceață, fără niciun răspuns.

Simpla contradicție nu este suficientă pentru a câștiga o dezbatere pentru că de fapt nu respinge explicit ideea centrală, chiar dacă este primul nivel de dezacord care abordează substanța argumentului.

PD4 – Contra-argumentul

Graham (2008) descrie acest nivel astfel:

La nivelul 4, putem întâlni prima formă de dezacord convingător – contra-argumentul. Formele de până la acest punct pot fi, de obicei, ignorate ca neprobând nimic. Contraargumentul ar putea dovedi ceva. Problema este că este greu de spus exact ce.

Contraargumentul este contradicția plus raționamentul și/sau dovezile. Atunci când este îndreptat direct spre argumentul inițial, poate fi convingător. Dar, din păcate, este obișnuit ca contraargumentele să vizeze ceva ușor diferit. De cele mai multe ori, doi oameni care se ceartă cu pasiune despre ceva se ceartă de fapt despre două lucruri diferite. Uneori chiar sunt de acord unul cu celălalt, dar sunt atât de prinși în cearta lor încât nu-și dau seama de acest lucru.

Succesul contra-argumentului într-o dezbatere necesită ca fiecare participant să dea atenție la ceea s-a scris și să reflecteze asupra modului în care contra-argumentul poate să dezmintă propriul punct de vedere. De multe ori, însă, contra-argumentul este îndreptat împotriva unui punct minor sau devine o exemplificare neconcludentă a modelului unor oameni care își vorbesc paralel ca în următorul experiment de gândire care ridică întrebări cu privire la observație și percepție:

Dacă un copac cade într-o pădure și nimeni nu-l aude, face el vreun zgomot?

Unul poate răspunde: Da, pentru că produce unde sonore. Altul spune: Nu, pentru că nu există nimeni acolo care să proceseze undele în creierul lui.

Cine are dreptate aici?

PD4 este o ilustrare ideală a ceea ce se întâmplă curent în dezbaterile despre schimbarea climei sau vaccinarea anti-Covid. Multiplele comentarii la articolele mele despre o climă în schimbare constituie o „comoară” pentru exemplificarea acestui nivel de dezacord, precum și bibliografie pentru ornarea unor articole sau teze de doctorat.[1]

PD3/4 – Argumentul Straw man

Nefiind prezent in versiunea originală a piramidei lui Graham, consider că Argumentul Straw man (Omul de paie) merită o poziție proprie între Contradicție și Contra-argument.

Omul de paie nu este un contra-argument onest, deoarece îl denaturează în mod intenționat pe cel principal și apoi respinge această palidă imitație prin raționament și dovezi. Dar este o manevră ușoară și greșită pentru lansarea unui argument menit să înlocuiască sau să mute ținta dezbaterii.

Omul de paie nu este o contradicție pentru că folosește dovezi, fapte și veridicitate, chiar dacă ele se aplică unui argument sui-generis.

Nu vreau să risc a fi acuzat de prea multe auto-citări, de aceea doar invit cititorii interesați să caute prin articolele mele de câte ori am acuzat prezența unor oameni de paie în diverse comentarii.

PD5 – Respingerea

Respingerea este cea mai convingătoare formă de dezacord. Pentru a reuși acest lucru, trebuie să stăpânești arta de a disloca un argument și de a stabili de ce unele părți ale acestuia ar putea fi greșite. O operație dificilă și, de aceea, rară.

Paul Graham exemplifică:

Pentru a respinge argumentul cuiva probabil că trebuie să îl citezi. Trebuie să găsești … un pasaj cu care nu ești de acord, pe care-l crezi greșit și apoi să explici de ce este greșit. Dacă nu poți găsi un citat real cu care să nu fii de acord, este posibil că te cerți cu un om de paie.

Pentru câștigarea dezbaterii, trebui să folosești propriile cuvinte ale preopinentului împotriva lui. Dacă nu sunteți de acord cu declarația sau cuvintele cuiva, trebuie să citați exact (folosind ghilimele) declarația sau cuvintele respective, astfel încât să putem înțelege cu toții dezacordul.

Spre deosebire de nivelurile anterioare de dezacord, respingerea poate fi o experiență benefică dacă este făcută cu bună credință și respect mutual. Faptul că ți-au fost respinse unele părți ale argumentului nu trebuie să-ți strepezească dinții, ci să te pună pe gânduri și să-ți rafinezi poziția. Motto-ul ales pentru acest articol este semnificativ în acest context.

PD6 – Respingerea ideii centrale

Este vârful piramidei lui Graham, cea mai înaltă formă de dezacord. Atingerea ei este nu doar foarte rară, dar și purtătoare de semnificații deosebite. Spre deosebire de PD5, când erau respinse unele aspecte, PD6 produce identificarea și demolarea ideii centrale a argumentului.

Acest nivel de dezacord este vital pentru rezolvarea problemelor și descoperirea adevărului pe calea unor dezbateri civilizate și constructive. Respingerea ideii centrale poate fi considerată „diamantul coroanei” în confruntările ideatice dintre autor și comentatorii săi.

În final, apare o întrebare legitimă: Ce mai poate face autorul dacă ideea sa centrală este respinsă?

Un posibil răspuns vine din zona artelor marțiale: când oponentul te-a fixat la podea, fără nicio șansă de a relua lupta, îl bați cu palma, semnalând că te consideri înfrânt, că ai pierdut lupta. Din păcate, nu am văzut încă în arena digitală pe nimeni care să-și „atingă” adversarul, recunoscând-se învins.

Dacă accepți că ai propus un argument greșit, poți, totuși, să fii recunoscător că ai mai învățat ceva nou de la comentatori și-ți poți scoate acea idee din cap. Te poți apuca de altceva, de un nou hobby. Am auzit că fotbalul de masă cu nasturi este destul de bun să-ți sporească răbdarea, îndemânarea și încrederea de sine.Citeste intreg aritoclul si comenteaza pe Contributors.ro