Plecarea copilului la studii în străinătate. „În bucătărie, exersam despărțirea: eu îl învățam să fiarbă pastele fără să se lipească, el mă învăța să-l las să plece”

Ani la rând, Angelica a fost „mama lui Vlad”, femeia care a ținut casa, grijile și bucuriile pe umerii ei. Apoi, Vlad a plecat să studieze în Olanda, iar liniștea a devenit asurzitoare. „Mi-am dat seama că trebuie să învăț să trăiesc altfel, să-mi fac loc pentru mine, nu doar pentru el. La început, a fost greu. Obiceiurile care înainte aveau sens – gătitul în cantități mari, cumpărăturile pentru doi, conversațiile de seară – și-au pierdut brusc rostul”, spune ea. Povestea ei nu e despre tristețe, ci despre cum înveți să trăiești din nou când copilul părăsește cuibul.

Tot mai mulți tineri români pleacă să studieze în străinătate. Pentru părinții rămași acasă, plecarea copiilor nu înseamnă doar mii de kilometri între ei, ci și o desprindere de rolul care le-a definit viața. Psihologii numesc această etapă sindromul cuibului gol: momentul în care părintele trebuie să se redescopere dincolo de rolul de îngrijitor.

Pentru Angelica, despărțirea a avut o dublă intensitate. Când Vlad a plecat la Eindhoven, la facultatea Fontys – Software Engineering, „casa s-a umplut de tăcere”. Dar, spune ea, „am învățat să privesc acest gol nu ca pe o pierdere, ci ca pe un spațiu nou, plin de reflecție, de liniște, în care am redescoperit cine sunt dincolo de rolul de părinte”.

În cuplu, tăcerea care rămâne se împarte: e cineva acolo să spună o vorbă, să aducă o ceașcă de ceai, să umple golul dintre două respirații.

Când ești părinte singur, tăcerea se duce tot singur. Nu are cine să o micșoreze, nu te ajută nimeni s-o porți. Doar înveți, treptat, să-ți faci loc lângă ea fără să te strivească. Uneori chiar să o asculți, până când devine pace.

Citește continuarea articolului AICI.