Politologie si conformism in „Epoca de Aur”. Cazul Ovidiu Trăsnea

Ma intreaba cineva daca impartasesc admiratia unora pentru cel care a fost Ovidiu Trăsnea. Pe scurt: nu voi uita ca am invatat mult de la el. Tot astfel, nu pot ignora ca a participat, poate rusinat, dar nu mai putin activ, la riturile bizantine ale comunismului dinastic. Mi-a fost profesor de doctrine politice la Facultatea de Filosofie, Sectia de Sociologie, in primavara anului 1974 (eram in anul patru, deci cu putin timp inainte de absolvire). Teza mea de licenta, condusa de profesorul Constantin Nicuta (un personaj fara opera, dar hatru, barfitor si erudit), era despre Herbert Marcuse si Noua Stanga, subiect controversat si oricum ne-ortodox pe atunci. Ovidiu Trasnea a venit de cateva ori la curs, vorbea pe un ton foarte jos, aproape soptit, tuşea mult, era un chinuit astmatic. La care se adauga si o ipohondrie devenita legendara. Cursurile si seminariile le tinea doctorandul sau (la Universitate), lector de socialism stiintific (de fapt de doctrine politice) la „Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Mi-au spus, adica m-au prevenit, mai multe cunostinte ca, dupa absolvirea Facultatii de Filosofie, prin 1966, lucrase in Securitate. L-am cunoscut deci pe Magureanu in 1974, ma remarcase, m-a invitat sa stam de vorba. Ulterior, am obtinut prin el carti din fabuloasa biblioteca de la „Stefan Gheorghiu”, singura constructie culturala lasata mostenire de groparul culturii romanesti, Leonte Rautu. In fine, acesta este alt subiect. Cursul tiparit al lui Trasnea era anost, dar nu scandalos apologetic si neindoios blindat bibliografic. In plus, in prelegeri nu facea nicio referinta la Ceausescu ori la „documentele de partid”. In scrierile sale aparute in anii urmatori a facut concesii jenante (de pilda in „Mica Enciclopedie de Politologie” unde a fost co-autor impreuna cu Nicolae Kallos, profesorul de materialism istoric de la Universitatea „Babes-Bolyai” si apropiatul sau prieten, exista un capitol naucitor despre „Doctrina Ceausescu”).

Politologie sub comunism

De origine ardeleana, Ovidiu Trasnea facuse dreptul la Bucuresti, in anii sovietizarii fortate a invatamantului romanesc (1948-1953). A pornit ca membru in Tineretul Social Democrat, aripa pro-comunista, apoi a fost activist UTM in universitate. Am auzit de la fostii sai colegi (tineri liberali si taranisti) ca era un tip dur, extrem de rigid. A ramas asistent in catedra de materialism istoric, asa s-a cunoscut cu tatal meu care era seful catedrei de socialism stiintific din Universitatea pe atunci numita „C. I. Parhon”. Intre timp, mai ales dupa 1956, Trasnea devenise mult mai putin dogmatic, nu a alergat dupa functii de partid, si-a urmat cariera academica. Scria, ca atatia altii, maculatura propagandistica, dar citea foarte mult si astepta un moment de dezghet. A fost scurt timp seful sectiei culturale a Sfatului Popular al Capitalei, prin 1960. Nu deranja pe nimeni, era de fapt retractil, statea de-o parte. In felul sau, a fost un lup solitar.

Cu prima sotie, Trasnea a avut o fiica, Liliana, parca, a facut teatrul, s-a maritat, apoi a emigrat in Israel (sotul era evreu). Trasnea ajunsese la „Stefan Gheorghiu”, in momentul emigarii fiicei s-a pensionat. Am fost doctorandul sau cand mai era inca in Universitate. M-a acceptat in 1976, atunci cand Radu Florian si Niculae Bellu, oameni pe care parintii mei ii cunosteau de ani de zile, iar Bellu imi fusese profesor, nici n-au stat de vorba cu mine, au refuzat sa ma accepte, desi terminasem ca sef de promotie si publicasem de-acum articole in „Revista de Filosofie”. La admitere, a avut loc o discutie la care participau, pe langa posibilul conducator sttiintific, doi alti profesori, acelasi Radu Florian si Ionel Iancu (un dentist devenit cadru didactic, om linistit si tacut, emigrat apoi in Israel). Nu stiu ce l-a apucat pe Florian, nu-i era de ajuns ca ma respinsese, a devenit subit agitat, a inceput sa se rasteasca furios, sa-mi reproseze ca in bibliografie aveam nume de ganditori burghezi, toti acesti Aroni, Berlini si altii ca ei (de Hannah Arendt nici nu mai vorbesc). Cand aud ca unii il prezinta drept liberal, izbucnesc in ras (si nu doar eu, dar si profesorul Toma Pavel care a avut de-a face cu politrucul in anii 50). Trasnea l-a ignorat, am fost admis. M-a ajutat enorm cu carti, mi-a daruit „The Dialectical Imagination”, minunata lucrare a lui Martin Jay despre Scoala de la Frankfurt, mi-a imprumutat pe termen nelimitat trilogia lui Leszek Kolakowski despre marile curente ale marxismului. Mergeam adeseori la el, in apartamentul de pe strada Batiştei, deasupra reprezentanţei liniilor aeriene bulgare. Mi-a lasat deplina libertate in scrierea tezei cu tema „Ratiune critica si revolutie. Radicalismul de stanga si doctrina politica a Scolii de la Frankfurt”. Am sustinut teza in noiembrie 1980. Din comisie au facut parte, pe langa Trasnea, profesorii Stelian Stoica, Alexandru Boboc si Nicolae Kallos. Acesta a stat la mine in noaptea dinaintea sustinerii, venise cu trenul de la Cluj. Am vorbit mult despre gandirea germana din veacul XX, despre Adorno si Benjamin, Hannah Arendt si Habermas. Era greu de inchipuit ca acelasi om, cult, calm si decent, fost detinut in lagarele naziste, scria articolele de glorificare a lui Ceausescu in varii ziare si reviste. Referatul lui Kallos era emotionant, insista pe refuzul colaborarii cu statu quo-ul, relua din teza un citat din Max Horkheimer despre obligatia de a nu colabora (nicht mitzumachen).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro