Sari direct la conținut

Porcul, mocirla si metempsihoza: Dogoritoarea actualitate a lui B. Fundoianu

Contributors.ro
Vladimir Tismaneanu, Foto: Arhiva personala
Vladimir Tismaneanu, Foto: Arhiva personala

Citesc cu admirativa uimire textele lui B. Fundoianu (nascut la Iasi in 1898, mort la Auschwitz in 1944), publicate acum pe blogul Fondane. Mi se par de o dogoritoare actualitate, intelectuala, morala, politica. Nu vreau sa sun exagerat de pesimist, dar am impresia ca traim intr-un univers in care vorbele au tot mai putina noima, valorile reale sunt sistematic maculate, iar simtul istoric agonizeaza. Despre acela moral, mai bine sa nu discutam. Este un simptom pe care l-as numi voluptatea ticalosiei. Ori, altfel spus, ubicuitatea miseliei. Cand politicieni de trei parale se joaca iresponsabil cu demnitatea victimelor totalitarismului, cand se organizeaza sindrofii ale tortionarilor, cand se practica manipulari ieftine pentru a excita pofta de senzational a unui public prea putin informat si sistematic dezinformat, nu ai cum sa nu impartasesti temerile lui Andrei Plesu legate de ofensiva obscenitatii.

Textele romanesti ale tanarului Fundoianu (viitorul eseist, filosof si poet francez Benjamin Fondane, discipolul lui Șestov, prietenul lui Cioran, arestat ca evreu in timpul ocupatiei naziste, deportat si gazat la Auschwitz) sunt mai actuale decat atatea efemeride pe cat de banale, pe atat de stridente ce ocupa paginile ziarelor fara a lumina in vreun fel lumea in care traim. Ba chiar dimpotriva. Retineti ca acest articol a fost scris cu peste doua decenii inainte de “Ferma animalelor” de Orwell. Fundoianu (Fondane) si Orwell aveau ceva esential in comun: dispretul pentru ceea ce scriitorul britanic numea “smelly little orthodoxies which are contending for our souls”.

“Mocirla, cartoful, excrementul si fericirea”, in aceasta fetida sinteza vedea Fundoianu reteta perfecta pentru perpetuarea porcilor…

PORCUL

de B. Fundoianu (1921)

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la eredita[t]ea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

*

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. …

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro