Poți să te imaginezi până la adânci bătrâneți cu o persoană și, brusc, dintr-un schimb de replici, să realizezi că te-ai înșelat

Aveam în jur de 20 de ani, iar el a intrat în viața mea într-un punct în care nu mă simțeam iubită, acceptată sau înțeleasă. Zburam haotic, cât mai departe de ceea ce unii numesc „acasă”. 

Eram amândoi într-un loc întunecat când am dat nas în nas. Eu eram o tânără pierdută într-o peșteră din Munții Apuseni, iar el doar un „șoarece înaripat”. Animalia chiroptera, pe numele lui din acte. Liliacul, în limbaj popular.

Instant, am fost invadată de un flux de etichete nedrept mediatizate și perspective trunchiate asupra lui; avea o reputație cel puțin îndoielnică. Totuși, am simțit din prima că avem multe în comun, amândoi neînțeleși, un pic ciudați, mereu în mișcare, în căutare de ceva. Mi-am urmat instinctul și i-am dat o șansă; am vrut să aflu adevărul din spatele poveștilor de groază.  

Liliacul polenizează în raidurile sale nocturne sute de specii de plante și dispersează eficient mai multe tipuri de semințe; protejează arborii de cacao, mango și banane și mănâncă insectele care ar nimici florile din care se dezvoltă fructele pe care noi le mâncăm. Cu toate acestea, e perceput de majoritatea oamenilor drept un pericol. Îți intră în păr, te poate zgâria, transmite boli, îți suge sângele, se transformă în vampir! Și asta nu e tot, se transformă în balon, breloc, pluș, caiet, sticker, you name it, în fiecare toamnă când se apropie Halloween-ul și magazinele Jumbo se umplu de lilieci în infinite forme și dimensiuni.

Ce să vezi, nu mi-a intrat în păr și nu mi-a supt sângele, dar mi-a făcut vrăji într-adevăr, precum vampirii din filme. Cu cât citeam mai multe despre el, cu cât căutam mai multe informații despre diferite tipuri de lilieci răspândiți pe toate continentele, cu atât mi se părea mai fascinant cum o creatură care (ne) face atât bine poate fi înconjurată de atâtea mituri și prejudecăți. 

Ne este frică de lilieci? Întotdeauna ne este frică de ceea ce nu înțelegem. Dar cum ar fi să transformăm frica în curiozitate și iubire? Aveți idee câte superputeri au liliecii? Nici eu nu le știu pe toate, le tot descopăr. Iubirea pe care le-o port este împărtășită de mulți alți oameni de pe glob: biologi, ecologiști, botaniști, oameni de știință care îi studiază și încearcă să le facă calitățile cunoscute și în același timp, să descopere altele. Eu, un inginer pe o hârtie uitată printr-un dosar, încerc să fac ce pot pentru a-i ajuta: prezentări, ateliere, proiecte și ore întregi de “stați, că ne zice iar Ana ceva despre lilieci acum!”

– Știați că anumiți lilieci sunt imuni la veninul de scorpioni pe care îi prind și mănâncă? 

– Știați că majoritatea liliecilor vorbesc pe o frecvență pe care urechea umană nu o percepe?

– Știați că există lilieci care au doar 3 cm iar alții ajung chiar și la aproape 2m?

– Știați că există și lilieci portocalii (preferații mei)? 

– Știați că unii au urechi atât de mari încât te miri cum își pot ține capul drept?

Așa și noi, oamenii. Venim în multe culori, forme și suntem împrăștiați pe tot globul. Fiecare are o poveste de spus, defecte care ne fac să ne îndrăgostim unii de alții (mai mult decât calitățile), aspecte fizice pe care le iubim superficial sau personalități pe care le iubim cu toată ființa noastră. 

Desigur, aș putea continua la nesfârșit; cu informații, povești, metafore, și toate cele, dar iubirea este un proces prin care trebuie să treci de unul singur, cu capul înainte. 

La câțiva ani de la întâlnirea din peșteră, am avut un gând fugitiv de a scrie o carte despre această mare iubire a mea. O carte despre 2 copii, nepoții mei de acum, și descoperirea unui liliac în podul casei unui bunic, acel bunic care m-a crescut și pe care l-aș transpune într-un ISBN perpetuu. 

Am împărtășit acest gând timid și câteva secvențe din poveste bărbatului cu care îmi împărțeam viața și cu care mă vedeam ajungând până la adânci bătrâneți. 

„Nu mi se pare amuzant”, mi-a zis sec. „Despre ce zici că e vorba exact? Sunt n alte cărți pentru copii, nu văd ce e nou.” Replicile astea încă răzbat ca un ecou într-o peșteră. 

Realitatea relației toxice în care trăiam m-a lovit din plin. Desigur, fuseseră și alte semne, destule; nu era pentru prima oară când mă descuraja sau îmi vorbea urât. Exagerezi. Nu mai plânge ca o proastă… 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Ana Stamatescu

Parteneriat media