Povestea lui Alfred Escher. Bancherul care a fondat Elveția modernă, iar aceasta s-a întors împotriva lui

Istoria Credit Suisse este o poveste despre averi câștigate și pierdute, despre controverse, dezacorduri, dispute și acuzații. E mai mult despre oameni decât despre bani. Și este povestea fondatorului băncii, Alfred Escher, părintele fondator al Elveției moderne, după cum arată Duncan Mavin în cartea „Meltdown”.

Escher s-a născut la 20 februarie 1819, într-o familie de comercianți. Timp de sute de ani, familia Escher vom Glas, așa cum era cunoscută inițial, dominase și scena politică din Zurich ca consilieri, primari și guvernatori. Averile orașului și ale familiei creșteau în paralel. În limbajul bancar modern, Escher-ii erau actori de importanță sistemică, după cum ar spune BNR.

La sfârșitul anilor 1780, bunicul fondatorului Credit Suisse, Hans Caspar Escher-Keller, a pierdut o avere speculând pe instrumente financiare și a dat faliment, punând întregul Zurich în genunchi.

Tatăl lui Alfred, Heinrich, a studiat la Paris și Londra și a plecat apoi în Statele Unite, proaspăt devenite independente. Acolo, s-a împrietenit cu un bancher francez pe nume Jean-Conrad Hottinguer. Maestru în finanțe și diplomație, Hottinguer părăsise cu înțelepciune Parisul în timpul Revoluției de la începutul anilor 1790, îndreptându-se spre SUA , unde a construit o rețea de contacte. În 1797 a fost implicat în primul scandal major al republicii SUA , așa-numita „Afacere X, Y, Z”, care a izbucnit după ce oficialii francezi au cerut diplomaților americani să plătească mită ministrului de externe al Franței.

Când a deschis un birou bancar în SUA , a apelat la Heinrich Escher pentru a conduce afacerea. Acolo, Escher a întâlnit idei noi interesante despre libertate, comerț și piețe libere și s-a înfruntat cu giganți politici precum John Adams, George Washington și Thomas Jefferson. În cele din urmă, Hottinguer a devenit un fel de fondator al băncilor moderne franceze,  în timp ce Escher a reconstruit averea familiei, speculând pe prețurile caselor și ale cafelei. În 2020, un studiu de la Universitatea din Zurich asupra legăturilor orașului cu sclavia a constatat că familia Escher deținea o plantație de cafea în Cuba cu peste optzeci de sclavi.

În 1814, Heinrich Escher s-a întors la Zurich pentru a se căsători și a-și crea o familie.  Nu a rambursat banii pe care tatăl său îi pierduse și a ridicat o uriață proprietate privată pe malul lacului Zurich, unul dintre cele 5 mari lacuri elvețiene.

Fondatorul Credit Suisse a studiat dreptul la Universitatea din Zurich și a petrecut timp la Bonn și Berlin. De asemenea, se implicase în politica studentească progresistă care îndemna dezvoltarea economică, industrială și democratică a Elveției. A devenit rapid o stea în devenire a politicii liberale radicale, cu o stăpânire a detaliilor, un nivel de ambiție și o diligență care au fost remarcate de contemporani. La doar douăzeci și cinci de ani, el a fost ales în parlament.

Elveția era o țară mică, fără ieșire la mare, preponderent rurală, și fără niciun avantaj din punct de vedere al resurselor naturale

Cu siguranță, erau multe de făcut. Elveția era în pericol să fie lăsată în urmă de vecinii săi mult mai mari la toate capitolele. Era o țară mică, fără ieșire la mare, preponderent rurală, și fără niciun avantaj din punct de vedere al resurselor naturale. Țara era ca un „hambar pe jumătate dărăpănat care s-ar fi prăbușit mai devreme sau mai târziu” dacă nu e reclădit din rădăcini, potrivit istoricului Joseph Jung (vezi Joseph Jung, Das Laboratorium des Fortschritts: Die Schweiz im 19. Jahrhundert).

Escher a explicat că viitorul trebuie să se concentreze pe comerțul liber și pe rolul sectorului privat în promovarea dezvoltării Elveției. Aceasta a fost agenda sa de care s-a ținut în întreaga carieră.

Curând, Escher a devenit vocea dominantă în politica elvețiană. Iar o urgență era construcția rețelei feroviare a Elveției. Alte națiuni europene întreprinseseră deja programe vaste de construcție, adăugând mii de kilometri de cale ferată, transformându-le în economii moderne. Elveția era mult, mult în urmă, cu doar câteva zeci de km de cale ferată.

Aceasta a devenit marea cauză a lui Escher. El a avertizat în parlament și în presa elvețiană că țara riscă să devină izolată economis și politic. Oamenii sprijineau ideile lui Escher, dar nu știau cine va finanța toată această reconstrucție.

Un program masiv de construcție a căilor de cale a început în toată țara. Finanțat de Escher

Politicienii centriști și de stânga au susținut finanțarea de către guvern, spunând că ceva atât de important și de costisitor nu ar putea fi lăsat pe mâna întreprinderilor private. În final, opinia lui Escher a fost cea care a câștigat.

În câțiva ani, au apărut câteva noi companii feroviare – inclusiv una, Schweizerische Nordostbahn (sau Calea ferată elvețiană de nord-est), fondată de însuși Escher. Un program masiv de construcție a căilor de cale a început în toată țara.

Pe măsură ce această dezvoltare rapidă era în curs, Escher a susținut construcția a cât mai multă infrastructură rutieră pentru a susține programul de industrializare dar și dezvolte un sector educațional puternic, înființând universității tehnice federale ETH Zurich. De asemenea, a realizat rapid că era nevoie de sume uriașe de capital pentru a finanța această nouă economie elvețiană.

Inițial, finanțarea fusese oferită de bănci străine, dar asta făcea vulnerabile căile ferate elvețiene și alte industrii. Băncile franceze în special cereau să aibă un cuvânt de spus cu privire la strategie și la modul în care sunt conduse companiile feroviare, ceea ce era intolerabil pentru Escher. Interesele acelor bănci și interesele Elveției erau în contradicție și ar trebui făcut ceva în acest sens.

În 1856, Escher a lansat Schweizerische Kreditanstalt, o bancă care finanța creșterea căilor ferate. Banca a emis acțiuni, iar locuitorii din Zurich le-au cumpărat. Escher și colegii săi fondatori căutau trei milioane de franci, dar au strâns în doar 3 zile 221 de milioane de franci. Acest succes timpuriu a dat naștere unor instituții financiare în întreaga țară, în timp ce banca care a început totul a devenit mai târziu cunoscută sub numele de Credit Suisse.

Nu tot ce atingea Escher era un succes

Dar nu tot ce a atins Escher a fost un succes, ci au existat și perdanți. Inflația, șomajul și ratele dobânzilor au crescut și apoi au scăzut brusc, iar opoziția politică față de Escher a crescut. Sub supravegherea sa, banca și-a asumat riscuri tot mai mari și a acumulat o serie de pierderi. Multe dintre companiile feroviare private au fost administrate prost și s-au prăbușit. Putereade care se bucura Escher a atras, de asemenea, critici. Unii îl numeau „Baronul căilor ferate” , iar vila familiei Escher din Belvoir era supusă atacurilor de tot felul.

În timp, Escher a devenit principalul militant pentru un alt proiect de infrastructură expansiv – un tunel care să lege nordul și sudul Europei prin munții elvețieni. Aceasta a fost epoca proiectelor de construcții uriașe, cum ar fi Canalele Suez și Panama. Tunelul Gotthard a fost o întreprindere la fel de ambițioasă, costisitoare și dificilă. În 1871, Escher a devenit președinte al Companiei de Căi Ferate Gotthard, care a câștigat contractul pentru construirea tunelului.

De la extaz la agonie

Compania a strâns zeci de milioane de franci, iar construcția a început în anul următor. Aproape imediat, firma lui Escher a dat peste obstacole serioase. Proiectul era mult mai dificil din punct de vedere tehnic decât se credea. Alunecările de pietre, accidentele și scurgerile de gaz erau frecvente. Sute de muncitori au fost uciși sau răniți. Pe măsură ce bugetul pentru proiect a escaladat rapid, Escher a căutat din ce în ce mai multă finanțare. Dar investitorii își pierduseră încrederea în puterile lui, iar într-un final Escher a fost forțat să demisioneze.

Construcția tunelului a continuat, deși fără implicarea lui Escher. Când s-a deschis în 1882, tunelul Gotthard era cel mai lung de pe planetă. Demnitarii elvețieni au marcat momentul în care cele două capete ale tunelului s-au întâlnit cu o ceremonie grandioasă. Dar fără prezența lui Escher, care fiind bolnav și bătrân, locuia într-un hotel din Paris. El  a primit doar o telegramă prin care îl anunța despre evenimentul important.

Escher a murit la șaizeci și trei de ani, exilat din centrul puterii elvețiene. Totuși, poporul elvețian îi purta un mare respect. Contemporanii l-au numit „Regele Alfred”, „Regele Elveției”, „Țarul de la Zurich”.

La câțiva ani după moartea sa, o statuie de bronz a lui Escher a fost ridicată în afara gării principale din Zurich. Bărbos, cu pieptul uriaș, statuia lui privește în josul somptuosului Bahnhofstrasse, spre Paradeplatz, inima cartierului financiar al orașului și locul sediului băncii pe care a fondat-o.

După marile scandaluri în care a fost implicată, banca fondată de Escher a fost vândută pe o sumă modică. Cercul istoriei s-a închis, iar povestea fondatorului rimează perfect cu povestea creației sale.