Povestea Mărioarei din Șirnea, care face agroturism de pe vremea comuniștilor. Tradițiile uitate

​Prima formă de agroturism din România a început, experimental, în anii 70, în câteva localități printre care și satul Șirnea, de la poalele Munților Piatra Craiului. O localnică din Șirnea mi-a povestit cum se făcea turism pe vremea comuniștilor, care erau tradițiile și ce se mai păstrează astăzi din obiceiurile de altădată.

Șirnea din comuna Fundata, județul Brașov, este una din cele șapte localități care pe 15 iunie 1973 erau declarate „sate de interes turistic”, făcând parte din proiectul „Primul sat turistic din România”. Acesta funcționa de facto încă din 1965, odată cu înființarea Biroului de Turism din localitate.

Programul a durat până în 1990 și a reprezentat prima formă de agroturism din perioada comunistă. Șirnea nu a fost colectivizat, cu toate că au existat niște forme de „întovărășire” prin anii 50. Localitatea este acum un loc cu superbe peisaje montane, dar cu o populație în scădere.

Depopularea a început înainte de 1990, odată cu industrializarea din zona Brașov: Râșnov, Tohanul Nou, Zărnești. Pentru locuitori, angajarea în fabrici reprezenta un venit sigur și stabil, comparativ cu ceea ce puteau câștiga în Șirnea prin muncă grea.

„Mărioara din Șirnea” (așa cum mi-a zis că o prezint) face turism încă de pe vremea lui Ceaușescu. Și astăzi mai primește turiști în căbănuța ei de la munte, îi servește cu cele mai bune mâncăruri tradiționale și le oferă experiența vieții rurale autentice. Înainte de a lua vacile de pe pleașă, am apucat să stau de vorbă cu ea, pentru a afla puțin din trecutul dânsei și al satului.

Am vorbit despre ce însemna turismul în vremea lui Ceaușescu, despre cum a simțit ea trecerea la democrație, despre dragostea din vremea bunicilor noștri și despre depopularea satului.

Cum se făcea turism pe vremea lui Ceaușescu: „Cu banii ce i-am adunat într-o iarnă am cumpărat mobilă”

„Șirnea a fost oraș turistic internațional. Turiștii veneau organizați cu autocarele din Brașov și luau masa în centrul satului. Noi ne duceam și-i luam de la drum cu sania sau cu căruța. Erau veniți din toate țările să vadă cum e în România. Ei vizitau o casă din sat, îi duceam prin rotație la casa unuia și a altuia sau, dacă erau mai multe grupuri, vizitau câte două-trei.

Noi acasă îi așteptam cu platouri de carne de porc, brânzeturi de toate felurile, țuică, vin fiert, le făceam plăcinte. Fiecare casă făcea câte ceva, dar știam toți cam ce să facem, îi serveam cam cu aceleași mâncăruri, dar gustul era diferit de la o casă la alta. După ce mâncau îi duceam înapoi la drumul Șirnei și se întorceau cu autocarele în Brașov.

Era un om responsabil în sat care se ocupa cu contractele și banii. Banii erau dați în funcție de câte drumuri făceam și se stabilea un preț. În orice caz, cu banii ce i-am adunat într-o iarnă am cumpărat niște mobilă care ne trebuia în casă. Pe timp de vară erau case care erau închiriate turiștilor.

Citește și: 5 sate fermecătoare din România pe care să le descoperi în această vacanță

Nu ne întrețineam însă numai din turism tot anul. Soțul meu avea serviciu, iar eu lucram la covoare și le vindeam străinilor. Mai aveam vacile și duceam laptele la lăptărie.

„Măsura laptelui” se face la sfârșitul lunii iunie, e tradiție locală. Oamenii când dau vacile la munte le măsoară laptele, și în funcție de câți litri a dat vaca, atâtea kilograme de brânză ți se dă. Noi, prin „măsura laptelui”, aduceam ce era la munte oamenilor străini, că oamenii satului știau. Evenimentul era atât pentru a-i distra pe turiști, cât și pentru săteni, că aveam motiv să ne adunăm și să sărbătorim.

Veneau foarte mulți străini, obiceiul este de 51 de ani. Se face grătar, bulz, alții vin cu dulciuri. Pe pleașă se întâlnea lume de peste tot, e mare eveniment”, povestește Mărioara.

Satul Șirnea și colectivizarea: „Noi am trăim altfel”

În 1987-1988 guvernul comunist a stabilit un plan de sistematizare rurală și urbană prin care se urmărea comasarea unor localități pentru apariția unor centre agro-urbane. Șirnea trebuia să dispară pentru a se extinde pajiștile alpine, iar locuitorii urmau să fie mutați în zona Râșnov-Zărnești. Planul însă nu a fost pus în aplicare.

„Aici nu a fost colectivizare. N-a apucat statul să ne ia animalele, pământurile, erau doar zvonuri cum că asta ar urma și la noi, dar nu s-a întâmplat. Ne gândeam că adună oamenii la Bran, că fac blocuri, și că aici lasă zonă pentru animale. Noi am trăit altfel. N-a fost colectiv nici în Bran, Fundata, Peștera și Măgura.

În Tohanul Nou a fost colectiv, și oamenii se duceau la muncă la fabrica din Zărnești. Lor le-au luat terenurile și animalele, iar pământul se lucra cu tractoare, dar la noi în Șirnea nici nu aveau cum să facă asta. Terenurile fiind în pantă, aici se lucra numai manual. Pentru noi așa a fost dintotdeauna”, mai spune Mărioara.

Căsătorie și dragoste în vremea bunicilor: „Important era ca băiatul să aibă și mamă și tată, să fie familie întreagă”

„La căminul cultural se aduna lume la joc. Vara se făceau nunți la cămin, că nu erau săli de nunți. Își invita fiecare ce rude avea, din sat și din afară, ca și acum. În sat ne știam între noi. Părinții veneau cu copiii lor la jocuri și toată lumea se distra. Știai a cui e fata, al cui e băiatul, și se știau părinții între ei.

Nunțile se făceau la cămin, că era mai ieftin decât la restaurant. Îți angajai bucătar, dar pe lângă el îți mai trebuiau multe ajutoare din partea rudelor. Îți tăiai porcul, îți tăiai vițel, vacă, junica, în funcție de numărul de persoane știai câtă carne îți trebuie. Mie întotdeauna mi-a plăcut să stau pe lângă bucătari și să fiu atentă la detalii. Nu te luau nici bucătarii dacă nu erai serios și muncitor.

Eu, deși eram din satul Ciocan (n.r.- la trei kilometri distanță), veneam până în Șirnea la joc. Pe la 16-17 ani deja era de așteptat să te măriți. Când terminai clasa a VIII-a te scoteau părinții la joc, ca fata să joace. Te îmbrăcai în costum național și părinții îți alegeau un băiat care să te ia la joc. Important era ca băiatul să aibă și mamă și tată, să nu fie copil fără un părinte, să fie familie întreagă. Se ținea cont de astfel de reguli.

Citește și: Cel puțin 6 locuri turistice surprinzătoare din România care i-au cucerit pe străini

Părinții fetei dădeau de băut la băieți și la fete. Ăstea erau trăirile satului. Acum nu se mai întâmplă așa, nici nu se mai țin jocuri la cămin.

Acum la cămin se mai țin numai ”măsura laptelui” (sărbătoarea satului), pomeni și înmormântări. Nu aveam nici 17 ani și am fost măritată, iar soțul meu e mai mare decât mine cu 15 ani. Băieții atunci erau foarte atenți cu fetele. După ce te cunoștea venea acasă la părinți. Când era să te ceară venea la tine acasă cu părinții lui. Dar și părinții fetei se duceau la părinții băiatului ca să discute, să se cunoască familiile, ca să știe fiecare ce poate da copiilor pentru a-i ajuta să formeze o familie.

În ziua nunții mele a mers mirele cu alaiul de nuntă de la ginere până la mireasă, toată lumea pe jos, cu muzică. Au venit la mine, m-au luat, am mers pe dealuri din Ciocan până la biserica din Șirnea. Se mai îmbrăcau fetele în costume populare că erau frumoase, dar eu am avut rochie albă de mireasă. Ne-am cununat la biserică, iar nunta am avut-o la căminul cultural.”

Poliția din Șirnea, atunci și acum: „Dacă trece poliția prin sat, noi ne simțim în siguranță”

„Poliția a fost întotdeauna prezentă aici. Poliția pe noi ne ținea în siguranță. Dacă poliția trece prin sat noi ne simțim în siguranță. Atât acum, cât și atunci (n.r.- pe vremea comunismului). Se știe foarte clar că oamenii din sat nu sunt agresivi și că satul e foarte liniștit. Dacă eu nu fac nimic rău n-am de ce să-mi fie frică de poliție, dar le cer ajutorul.”

Șirnea după revoluție și plecarea tinerilor

„În toamna anului 1989 se desființase gimnaziul de la școala din Șirnea și trebuia să duc copiii la școală la Fundata cu o dubă, dau eu m-am opus. Băiatul cel mare era clasa a șasea și nu am vrut să facă naveta până la Fundata, l-am dat la școală în Râșnov în gazdă, la școala nr. 3. În vara anului 1990 s-a intervenit la inspectorat și cu aprobare specială s-au readus clasele cinci-opt în sat, așa că băiatul cel mare a făcut ultimii doi ani de gimnaziu la școala din Șirnea.

Cine avea situație financiară mai bună și-a păstrat copiii în gazdă la Brașov. Toți cei trei băieți au făcut liceul la Hidromecanica în Brașov și au stat în aceeași gazdă. Gazda era o femeie de vreo șaizeci și ceva de ani. Femeia rămăsese văduvă și-i mai trebuiau bani, că voia să-și renoveze apartamentul. Când a văzut cât de cuminți sunt băieții veniți de la sat și cât de bine învață a rămas uimită.

Eu le dădeam carne de la mine și ea le făcea mâncare. Se bucura și femeia că avea pe cineva în casă și că avea ajutor în casă la mâncare, la făcut cumpărăturile, la diverse reparații. Îi era tare drag de ei, dar și băieților de ea, încât au început s-o numească ”buni”. Eu eram la piață la Brașov, mă duceam la piață și am mai vorbit cu lumea.

Din vorbă-n vorbă a ajuns să-mi zică cineva „hai că te duc eu la o gazdă”. După 90 s-a desființat autobuzul care ducea din Șirnea la Brașov, iar soțul meu făcea zilnic naveta la Brașov, că lucra la Pompieri. La 3 dimineața pleca de-acasă și mergea pe jos kilometri întregi până la Moieciu de Sus ca să prindă la 5 jumate dimineața primul autobuz, că el la 7 trebuia să fie la muncă.

După 90 m-am angajat ca femeie de serviciu la școala din Șirnea. Dimineața la 5 mă duceam la vaci și la 7 făceam focul la școală. Ulterior am amenajat cabana pentru a primi turiști. Eu eram obișnuită cu turiștii, asta fac dintotdeauna.”

Dispariția satelor românești: „Noi la Șirnea ne luptăm să menținem tradițiile”

„Nu mai e lume. Tineretul a plecat la oraș, părinții au vrut să-și dea copiii undeva la oraș, la mai bine, că aici munca e foarte grea, oamenii în vârstă au murit, sunt case pustii, iar tineret nu mai e aproape deloc. Noi cei rămași ne luptăm să menținem tradițiile. Cei nou mutați în sat, care și-au făcut case de vacanță nu știu de tradiții și obiceiuri. Cei care vor să se implice află mai multe, dar sunt și retrași care stau la casa lor și atât.”