Povestea unui copil abandonat de părinți și crescut de 10 „mame” plătite de stat. Acum e consultant financiar și compozitor. „Educația, cea mai puternică armă”
Ștefan Chitic are, astăzi, 28 de ani. A terminat Academia de Științe Economice, lucrează în consultanță financiară, compune muzică inspirat din folclor și visează să devină dirijor. Lăsat de la naștere în grija statului, cu lipsuri, zece mutări de la un asistent maternal la altul, dar și cu oameni care l-au sprijinit, Ștefan își așază viața pe trei piloni: educație – „cea mai puternică armă”, muncă și pasiunea pentru muzică.
Drumul lui până astăzi a fost construit din oameni care nu-i erau familie, dar care i-au devenit sprijin: o „mamă” de la țară care i-a arătat rădăcinile, o specialistă care i-a spus „Sky is the limit”, colegi și profesori. O poveste despre viața în centrele de plasament, spusă azi de un adult care a ales bine.
Când deschizi o poveste ca a lui Ștefan, e ușor să te blochezi în cuvintele „copil abandonat” ori „crescut în sistem”. Pentru mulți oameni, sistemul este o noțiune abstractă. Pentru Ștefan a fost acasă. A crescut între paturi suprapuse, anchete lunare numite „consiliere” și oameni, cândva străini, care i-au devenit sprijin. A învățat devreme că nu poate controla totul, dar poate alege ce să păstreze din fiecare „întâlnire”. Azi e absolvent al Facultății de Relații Economice Internaționale (REI) din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE), are un master în Comerț Exterior, lucrează în domeniul bancar unde are propria afacere, ia ore de pian, studiază arta dirijorală și compune.
Viața în centrele de plasament – povestea începutului
„Primele momente din existența mea încep într-un centru, unde eram șase copii într-o cameră cu trei paturi. Viața anilor 2000 nu era ușoară. Situația și traiul într-un astfel de centru de «copii abandonați» au fost foarte bine descrise în documentare și știri realizate de agenții de presă străine. Multe dintre ele le-am trăit și eu.” Până la 5 ani, centrul a fost universul lui. Nu insistă în detalii, dar nici nu le șterge – sunt parte din rezistența lui: „Îmi amintesc clar o scenă din sala de mese. Stăteam cuminți să primim cina, iar după ce eram serviți, unii adolescenți – maxim până în 18 ani – furau mâncarea celor mai mici. Drept urmare, uneori rămâneai flămând până a doua zi”.
INTERVIURILE HotNews.ro