Povestea unui copil abandonat la naștere. Cum a ajuns la un liceu privat și, apoi, premiat de NASA

Vlad Mureșan s-a născut în maternitatea din Gherla, județul Cluj, cu 30 de ani în urmă. A fost abandonat de familie, iar primii ani din viață și i-a petrecut într-un centru de copii din Cluj-Napoca. Nu are amintiri din acea perioadă și e convins că, din cauza suferinței trăite atunci, creierul lui le-a blocat pur și simplu. Știe doar că zâmbea tot timpul, iar acest lucru îi asigura bunăvoința îngrijitorilor. La 5 ani, a fost luat în plasament de o familie care i-a oferit iubire, educație și aripi. A urmat un liceu privat din Cluj, care i-a oferit bursă, iar azi este artist vizual și grafician tehnic, premiat de NASA, trăind dovada că visarea și educația pot rescrie orice destin.

„Primii ani de viață sunt o perioadă complet inexistentă în memoria mea. Am câteva poze care surprind acea perioadă din casa de copii, dar mintea a blocat în totalitate aceea perioadă. Ce mi-a spus asistenta maternală a fost că la 5 ani nu mă descurcam să mestec. La prima masă luată în familie, mi-am îndesat mâncarea în gură și mi-am pus mâinile protector în jurul farfuriei… Probabil, așteptând ca farfuria să îmi fie luată… Nu mă descurcam în a rosti consoane. Eram micuț și tare slăbuț. Unul dintre mecanismele de supraviețuire pe care le dezvoltasem era că, indiferent cât de trist eram, zâmbeam larg, cu lacrimile șiroind pe față. Am învățat că, indiferent de suferință, dacă zâmbeam, lumea din jur – educatori, vizitatori – mă luau în seamă, reușeam să ajung la ei și să mă vadă.” Acestea sunt primele lui amintiri.

„Femeia care m-a învățat ce înseamnă iubirea”

La sfârșitul anului 2000, un copil de cinci ani cu ochi mari și un zâmbet larg își ridica privirea pe holul centrului „Prichindel” din Cluj. În fața lui, o femeie l-a privit cu blândețe. A fost privirea care avea să-i schimbe destinul. „Am avut un noroc imens să fiu luat în asistență maternală de această familie. Am fost primit cu căldură, iubire și compasiune din prima secundă în care am trecut pragul casei”, povestește Vlad.

Citește continuarea poveștii AICI.