Povestile Irakului – Episodul VI: Mansur ia Baghdad!

Insurgentii termina anul in forta: patru atentate cu masina-capcana doar in Baghdad. Alergam la locurile catorva dintre ele, insa dupa 8 seara renuntam. in oras e nebunie. Se trage incontinuu, peste tot. Nu ne ingrijoram prea mult; stim ca se trage in aer pentru a se celebra noul an. Cand revenim de la ultimul atac, o explozie, undeva, langa un restaurant din Mansur, garzile de la complexul fortificat Palestine-Sheraton ne spun ca insurgentii au profitat de tiruri pentru a lansa cateva atacuri in zona.

Ne intra pe o ureche si ne iese pe cealalta: pe la 11 iesim dintre zidurile de beton si ne indreptam catre clubul Alwyiah, unde Duke ne invitase la petrecerea de revelion.

Alwyiah este cel mai vechi club din Baghdad. A fost infiintat, dupa Primul Razboi Mondial, de Gertrude Bell. Cand ajungem e plin… cateva sute de barbati si vreo zece femei. Ciugulim putin din salatele de pe masa si ne turnam un whisky. Vine miezul noptii. Se stinge lumina. Cineva ia microfonul si incepe sa strige „Mansur ia Baghdad!”, „esti maret, Baghdad!”. Sala striga cu el. Razboiul s-a incheiat, noul an aduce viitorul asteptat de atatia ani. Ma ridic de la masa si urc pe scena:

„Sunt din Romania si Baghdadul este, alaturi de Bucuresti, casa mea! Mansur ia Baghdad!”

Kukawski ma urmeaza: „Sunt din Polonia si iubesc Baghdadul! Mansur ia Baghdad!”

Ii ia microfonul Andy, apoi un englez, apoi un mexican, apoi… nu mi-as fi imaginat ca suntem atati straini in Alwyiah. La boxe bubuie un chobi, dansul irakian traditional. Pam, pam, pam…o mica pauza…pam, pam, mult mai repede. Ne prindem in dans. La un capat, cineva ne conduce invartind niste margele deasupra capului. Piciorul stang ridicat catre dreapta, apoi dreptul catre stanga, dupa care pas catre stanga, cu o mica genoflexiune. Pam, pam, pam…pam, pam!

Spre doua, Alwyiah se goleste. Merg cu Kukawski, cantand, pe langa bastioanele de beton care inconjoara Palestine-ul. Le strigam „Happy New Year” militarilor americani de la un punct de paza. Odata ajunsi in zona securizata, ne intalnim cu un jurnalist care ne cheama la un chef de anul nou intr-o camera din Sheraton. Atmosfera e cu totul alta. Nu mai e chobi, dar e Red Hot Chilli Peppers si sunt si cateva femei cu care putem sta de vorba.

Whiskyul curge. La fel si berea. il intreb brutal pe Ahmed, fost coleg de liceu, daca chiar este homosexual, cum se zvonea cand l-am cunoscut. imi spune ca este bisexual. Ma gandesc ca daca vreunul din prietenii lui nu-l scoate din Irak va fi executat de fundamentalisti, insa nu i-o spun. Banuiesc ca stie si el.

Cheful incepe sa se sparga pe la 6 dimineata. Dupa atacurile cu rachete din dimineata Craciunului si nebunia din 31, ne asteptam ca insurgentii sa incerce ceva. Nu se intampla nimic. Mergem la culcare. Cand ma trezesc, spre pranz, aflu ca una dintre masinile capcana din seara trecuta fusese detonata, pe Arasat Al Hindyia, langa restaurantul unde un grup de jurnalisti de la LA Times celebrau Anul Nou. Jumatate din restaurant fusese distrus; din fericire, colegii nostri doar fusesera raniti. Supravietuisera.