De ani de zile, privesc de la catedră o lume care se stinge în șoaptă. Văd zilnic copii care își ascund cuvintele, le înghit timid, parcă temându-se să nu deranjeze liniștea. Vocile lor sunt joase, privirea fugitivă, iar sufletul pare să se ascundă undeva, adânc în piept.

​Cred că am greșit. Ne-am transformat disciplina, părințeala, într-o vânătoare de greșeli, într-un labirint de reguli și eseuri memorate. Am pus pe umerii lor o povară grea, cerându-le să fie perfecți pe hârtie, uitând însă că viața se trăiește cu voce tare. Am neglijat arta de a vorbi, de a privi în ochi, de a rosti liber și asumat propriul adevăr. ​Ce putem face? Cum îi putem ajuta să-și găsească cântecul, să-l ridice deasupra tăcerii?

Să lupte pentru idei, nu doar pentru note

​Părinți, deschideți ușile dialogului! Acasă, creați un spațiu sigur unde fiecare cuvânt e binevenit. Citiți cu voce tare povești, transformați conversațiile în jocuri și arătați-le că vocea lor e un dar prețios, nu o sursă de teamă.

​Profesori, lăsați-i să respire! Mutați centrul de greutate de la dictare la dialog. Să le oferim un ring de luptă, dar cu idei, nu doar cu și despre note. Să-i încurajăm să se ridice în picioare, să-și susțină punctul de vedere, să-și apere ideile cu pasiune, chiar dacă nu e totul perfect.

Citește continuarea articolului AICI.