Prolegomene la problema insolvabilă a reintroducerii duhului în lampă

Al-Jinn sunt în credința islamică duhuri nici rele, dar nici bune, moștenite din tradițiile păgâne pre-islamice ale arabilor și însemnând ființe care sunt ascunse simțurilor omului. Uneori, așa cum ne-o arată poveștile arabe ale celor O mie și una de nopți, astfel de duhuri (Jinn sau Djinn) erau literalmente ascunse în vase ceramice bine pecetluite sau lămpi din care, în principiu, era preferabil să nu fie eliberate decât în condiții strict controlate sau dacă aveai pe deget inelul lui Solomon, cel care ți-ar fi conferit privilegiul stăpânirii acestor creaturi atât de imprevizibile.

Cu toate că lumea cunoștea riscurile eliberării unui Jinn din recipientul în care se afla închis (nu de puține ori de secole), pentru că acesta era incontrolabil și nu de puține ori în toane atât de proaste încât i-ai fi devenit imediat victimă, se complăcea în speranța că exista o șansă (ce-i drept mică) să devină cooperant; caz în care puteai profita într-un mod inimaginabil, pentru că ți-ar fi îndeplinit dorințe și visuri dintre cele mai nebunești. Desigur, nu fără consecințe ulterioare, dar ce mai conta, riscul și micile inconveniente erau pe deplin răsplătite.

Opinia mea, pe care se întemeiază de altfel acest articol și cele câteva care-i vor urma pe aceeași temă, este că la un moment dat în istorie noi am eliberat câțiva Djinn-i în speranța că ne vor ajuta să ardem etape ale devenirii nu prin virtute și luptă aprigă și susținută, ci să păcălim viitorul prin scurtături care să ne aducă bunăstare fără nici cel mai mic efort.

Prin acest articol vreau să pun în dezbatere premisele pe care îmi bazez teza, luând și câteva exemple pentru studiile mele de caz și nu doar ca să demonstrez că Djinn-ii sunt liberi, ci și că ne este/va fi extrem de greu să-i reintroducem de unde i-am eliberat, însă nu de tot imposibil. Cred sincer că merită să ne exorcizăm Djinn-ii pentru a avea un viitor virtuos și trebuie cu orice preț să găsim căile, soluțiile (grele, fără îndoială, sau, în fine, greu de pus în practică) prin care să facem acest lucru.

MĂ ÎNTREB, CÂND AM ELIBERAT DJINN-II DIN LAMPĂ…?

Machiavelli credea că o construcție politică societală – o cetate, un stat – este sustenabilă dacă este purtătoare de virtute (virtù[1]) și generatoare de forță (combativă). Ca să poată genera aceste valori care întăresc statul și îl fac competitiv în raport cu alte state, trebuie îndeplinite câteva condiții, și anume:

(i) să fie guvernat de o republică, adică o conducere în care puterea este (deplin asumat) împărțită între clasa conducătorilor, cei avuți (nobilii, potrivit timpului său) și popor;

(ii) guvernarea să implice o tensiune constructivă permanentă între cei avuți și popor, iar poporul să fie garantul libertăților individuale în cadrul statului;

(iii) cei avuți trebuie să aibă încredere în popor (și în misiunea/destinul său de garant al libertăților în cetate/stat) și să-i permită să fie organizat și înarmat, iar disputele să se tranșeze prin dezbateri (oarecum modelul adoptat de părinții fondatori ai SUA);

(iv) poporul nu trebuie să fie foarte bogat, ci avut în limitele traiului decent (de tip stoic), pentru a nu fi tentat să cadă în păcatul corupției.

La finele secolului XVIII și începutul secolului XIX poporul român oriunde s-ar fi aflat el, în Țara Românească, Moldova, Ardeal, Părțile Ungurești, Basarabia ori Bucovina, prin efortul elitelor sale (intelectuale), ce dobândiseră o conștiință politică avansată, începuse să-și imagineze posibilitatea integrării într-o structură unică: națiunea română și un singur stat, România.

Calea prin care s-ar fi putut îndeplini acest scop politic nu era probabil foarte clară, dar era prefigurată de deviza Școlii Ardelene: “Virtus Romana Rediviva” – adică renașterea vechilor virtuți ostășești în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară.

În perioada dintre mișcarea lui Tudor Vladimirescu, asociată ideilor de eliberare ale statelor din Balcani de sub dominația Imperiului Otoman și până la crearea Regatului României, fermentul ideilor de creare a unui stat român puternic începuse să lucreze cu mult spor (fără să idealizăm perioada, trebuie să ne înclinăm în fața evidenței istorice), astfel că ne-am pomenit ca într-un vis frumos cu:

(i) un regat, condus de un conducător cu sânge ereditar de necontestat în Europa;

(ii) o clasă de boieri patrioți ce conlucrase sinergic pentru a obține – în parte prin fraudă, în parte prin forță, după învățăturile lui Niccolò Machiavelli – nucleul primului stat românesc modern;

(iii) poporul era scos din iobăgie/sărăcie și împroprietărit, pentru a i se reda demnitatea și un scop, apoi înarmat pentru a lupta alături de conducător și clasa avută pentru a obține eliberarea de sub tutela Imperiului Otoman, dar și pentru a o păstra în fața pretențiilor Imperiului Rus.

Primul duh eliberat din lampă a fost cel al lipsei de discernământ. A luat forma unui complot, organizat în 1870 de mai mulți oameni avuți[2] (politicieni) care s-au revoltat împotriva regelui Carol și au încercat să ”răstoarne neamțul de la putere” (așa-numita Republică de la Ploiești) sub pretextul că țara ar simpatiza cu Franța, implicată în conflictul cu Prusia.

Autorii acestei aventuri politice au crezut că procedează bine, doar că nu s-au gândit nicio clipă la marele proiect național: ce s-ar fi întâmplat cu nou creatul stat dacă conspiratorii ar fi reușit în întreprinderea lor?

Al doilea duh eliberat din lampă și cel mai periculos, așa cum o dovedește nu doar istoria, ci și prezentul, al fost cel al corupției. Corupția a afectat deopotrivă clasa celor avuți și poporul, pentru că aduce mereu promisiunea (vicioasă a) scurtării căilor prin care anumite persoane ori grupuri pot să-și atingă scopurile pe seama altora.

Corupția a promis mult și a livrat doar sărăcie și disperare, ba chiar un întreg mecanism paralel care a viciat funcționarea statului și a provocat revoltă socială (cum au fost răscoalele țăranilor din anul 1907) a creat instituții slabe, a pervertit elitele cu parveniți și semidocți și a compromis decenii la rând efortul de apărare a statului.

Corupția a permis aproape imediat unui alt duh, extrem de alunecos și pervers, cel al lenei ambițioase, să își afle drumul afară din lampă. Pe măsură ce corupția, cu toate tarele sale, a creat grupuri întregi de bogați nelegitimi, fără muncă și efort, iar pe alții i-a sărăcit și lipsit de speranță, a crescut și procentul acelor membri ai societății care au preferat să nu mai facă niciun efort util pentru comunitate, dar să își crească mereu ambițiile, în general la pachet cu frustrările.

Pe măsură ce indivizii afectați de roadele lenei ambițioase au reușit să parvină și să-și afle un loc în mecanismul de administrare al statului, ceea ce a rezultat a fost puternic afectat de lipsă de consistență și vigoare, un organism formal mereu deschis corupției și consumator de resurse: adică lipsa de virtute a slăbit forța societății, expunând-o agresiunii din exterior.

Explicația deplinei instalări a comunismului în România, în cea mai pură expresie stalinistă atât la început cât și la final, este dată de roadele lenei ambițioase care au slăbit permanent temelia societății și care, așa cum vedem cu toții, n-au dispărut odată cu decembrie 1989.

Nu în cele din urmă aș dori să mai demasc un duh eliberat pe tăcute din lampă, care provoacă și astăzi dureroase falii în societatea noastră, și anume duhul lipsei de viziune. Este foarte adevărat, de exemplu, că Machiavelli nu vedea niciun rost raportării la realitate în termeni de onestitate sau etică (așa cum îi definim astăzi). Dar punea mare temei pe viziune.

Virtutea machiavelică definea setul de politici sociale care, printre altele, garantează libertatea membrilor săi, astfel încât aceștia să rămână demni și dornici să participe printre egali la creșterea forței și coeziunii statului, pentru ca acesta să se manifeste cu putere și să acopere de glorie.

Din păcate, după ce România a devenit Mare, o parte din clasa sa politică a uitat de declarațiile din Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia și, văzându-se cu ”sacii în căruță” a decis că nu este cazul să dea curs celor șase principii enunțate la punctul III, decât într-o măsură absolut limitată. Rezultatul acelor decizii lipsite de viziune au slăbit coeziunea poporului pe diverse tipuri de falii, de la cele etnice, la cele legate de statutul social.

Acești Djinn-i, adică lipsa de discernământ, corupția, lenea ambițioasă sau lipsa de viziune nu își pun astăzi mai puțin amprenta asupra României decât au făcut-o în istorie. Și ca să continui argumentația alături de Niccolò Machiavelli, trebuie să subliniez folosind cuvintele sale modul în care ar trebui să ne folosească recursul la istorie:

”Pentru a prevedea viitorul trebuie să cunoști trecutul, pentru că evenimentele acestei lumi au mereu legături cu timpurile care le-au precedat. Create de oameni animați de aceleași pasiuni, aceste evenimente trebuie în mod necesar să aibă aceleași rezultate.”

CLIENȚII FAVORURILOR DJINN-ILOR CONDUC ROMÂNIA ȘI O FAC LAMENTABIL

Numai puțin, să nu ne grăbim foarte tare să tragem concluzii, fie și de etapă. Deci, recapitulând, să fie adevărat că am eliberat Djinn-ii din lampă exact atunci când am purces la construit o națiune și un stat modern? Altfel spus, că până atunci am fost virtuoși, harnici și vizionari? Și da, și nu. Nu pot spune cu exactitate când am eliberat Djinn-ii din lampă, dar am dat exemple grăitoare ale unor momente în care aceste duhuri înșelătoare ne-au dus pe căi greșite.

Căci, nu-i așa, pe măsură ce miza a crescut, erorile pe care le-am făcut au început să coste mai mult și mai greu națiunea, așa încât dezvoltarea sa a fost mereu sub potențialul real al zestrei de resurse. De câte ori am gândit că scurtătura, proiectul pe genunchi și rezultatele obținute facil sunt preferabile, de tot atâtea ori ne-am ales cu câte o lecție aspră, dureroasă, dar pe care nimeni n-a vrut să și-o asume. Și de câte ori am crezut că nu mai poate fi rău, că suntem pe o cale ireversibil bună și am găsit de cuviință să ne lenevim, realitatea a avut grijă să ne servească încă o lecție dură.

În perioada statului comunist – ca să revin cu un nou exemplu, sau dacă doriți un mic studiu de caz – timp de aproape paisprezece ani, între 1961 și 1974, premier al României a fost Ion (Jean) Gheorghe Maurer – un personaj politic complex, inteligent și înțelept, născut din tată alsacian. În ciuda convingerilor sale comuniste (care până la urmă au tentat mulți intelectuali ai vremii), a avut meritul că s-a manifestat ca un profesionist cu viziune, decis și atent la nevoile țării.

În perioada guvernelor sale, România a pus bazele unei economii care încerca să se dezvolte echilibrat și a avut destule succese, rata de creștere economică fiind în medie, anual, în jurul a 9%. Ion Gheorghe Maurer a mai făcut ceva: a dotat statul cu instrumente care să permită, treptat, creșterea rolului antreprenoriatului privat în economie, o cale pe care mai târziu au pornit și economiile asiatice ale statelor comuniste China și Vietnam.

Ion Gheorghe Maurer a fost și un diplomat pe cât de discret, pe atât de eficient – mediind în conflictul dintre China și URSS (în 1964) sau între Vietnamul de Nord (comunist) și coaliția condusă de SUA (în 1967) – dată fiind și atunci, ca și acum, relativa lipsă de anvergură a României pe scena globală. Dar a făcut și erori care l-au costat: l-a promovat pe Nicolae Ceaușescu, a acceptat să-i facă jocul în anumite privințe și apoi a pretins de la el respect.

Ori, Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, erau exponate model ale tipologiei leneșului ambițios, lipsit de discernământ, de viziune și cu propensiune față de corupție. Ambii erau persoane fără educație, dar care considerau că au din plin școala vieții și mereu dreptate. Era o chestiune de timp până când Maurer și Ceaușescu să intre în coliziune – iar când Ceaușescu s-a simțit pregătit, nu a ezitat să îl înlăture pe Maurer, promovând-o în schimb pe soția sa, Elena.

Deși pensionat forțat, Ion Gheorghe Maurer a crezut că a lăsat în urma sa, în cei paisprezece ani în care a condus guvernul, instituții care s-au fortificat, astfel că deciziile cuplului de semidocți avizi de putere Ceaușescu nu vor mai putea schimba cursul țării și, în curând vor fi eliminați de la putere. Nu se putea înșela mai rău. În doar câțiva ani, mai precis în cam șapte ani, cuplul Ceaușescu și slugile lor au adus România în incapacitate de plată.

În discursul oficial al propagandei de partid vinovați au fost capitaliștii creditori și nu politicile tembele promovate de gașca lui Ceaușescu, care nu doar că a stricat tot ce a construit cu răbdare Ion Gheorghe Maurer, dar încercând să o dreagă s-a mai și împrumutat până când a constatat că economia, forjată după chipul și asemănarea concepțiilor sale hazardate, nu mai era capabilă să plătească datoriile pentru că nu producea pe cât consuma.

În anul 1972 Ceaușescu îi îndemna pe activiștii partidului să ”realizeze planul cincinal în patru ani și jumătate”. Cred că deja Maurer începuse să înțeleagă cât de mult s-a înșelat în privința lui Ceaușescu și că individul nu este doar un prost sadea, ci și un ambițios lipsit de rațiune. În ziua în care Ceaușescu vorbea de aberația cu cincinalul patru ani și jumătate, Maurer, într-un discurs în fața membrilor de partid la Cluj făcea un apel la rațiune în economie: ”mai bine mai puțin, dar mai bine”. Inutil.

O fotografie distribuită deunăzi pe rețelele de socializare de șeful PSD, Liviu Dragnea, îl arată la o întâlnire de lucru[3] alături de șeful ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, de consilierul premierului, Darius Vâlcov, de vicepreședintele ALDE, Daniel Chițoiu, de miniștrii de finanțe, Eugen Teodorovici și al economiei, Niculae Bădălău. Tema întâlnirii: se muncește pentru buget, cu ”cifrele pe masă”. Ciudat, dar de la întâlnirea de lucru a lipsit tocmai premierul V. V. Dăncilă. Ciudat, dar și absolut grăitor!

Nu, nu încerc să sugerez că între cercul Dragnea care încearcă acum să preia controlul tuturor pârghiilor de conducere a statului și cercul Ceaușescu care a făcut același lucru începând cu martie 1974 ar fi o oarecare legătură, ci o afirm de-a dreptul: suntem exact în aceeași situație. Iar instituțiile statului nu vor rezista în fața asaltului, cum nu s-a întâmplat nici după 1974. Și dacă va fi un rezultat, acela va fi similar situației în care a ajuns România în 1982, după care vor urma ani cumpliți de lipsuri materiale, cel puțin – și asta dacă vom avea noroc!

Reciteam astăzi notițele pe care mi le-am făcut din discursurile oficialilor români – premier, miniștri – la prezentarea în Parlamentul European a priorităților președinției Consiliului UE și excelenta analiză a Curs de Guvernare pe aceeași temă[4]; pe cât de mult m-au îngrozit (în cuvintele filozofului Mihai Șora[5], mi-a venit să plâng), pe atât de mult m-am întărit în convingerea mea că retrăim vremuri similare cu cele care i-au adus pe soții Ceaușescu în poziția de dictatori ai României.

Ca să bagi duhurile înapoi în lampă ar fi nevoie de mult mai mult decât ce avem acum pe masă: de o opoziție capabilă să riposteze, de un Parlament curajos și responsabil, de o Justiție care nu se lasă călcată în picioare, de o Constituție puternică și nu caricaturizată caraghios de judecătorii CCR sau de actualul Avocat al Poporului, de un Premier care pricepe pe ce lume trăiește, de o majoritate a mass media neaservită și, în fine, de un popor curajos, virtuos. Suntem în această situație? Mă tem că nu.

Marți seara, la televiziunea preferată de cercul lui Liviu Dragnea, premierul V. V. Dăncilă a făcut o serie de declarații[6] care denotă că ne plasăm de bună voie într-o situație fără ieșire dacă continuăm să ne bazăm pe faptul că cei care iau astăzi deciziile în stat lucrează pentru bine națiunii.

Și ce afirma cu tărie premierul? ”În niciun caz nu o să-mi dau demisia. Niciodată (nu m-am gândit la demisie – n.r.), nu puteam să dezamăgesc pe cei care au crezut în mine. În primul rând, nu puteam să dezamăgesc femeile din România.” Și atunci, doamna premier, de ce ați lipsit de la discuțiile pe tema bugetului? Mi-e teamă că cei de la masa lui Liviu Dragnea, care stau cu cifrele în față și v-au promovat în funcție, nu au încredere în priceperea dumneavoastră nici cât negru sub unghie.

Ori dacă deciziile pe care le ia guvernul nu au premierul ca pivot, atunci ce concluzie putem trage despre persoana care ocupă acum această funcție, alta decât că este un personaj de fațadă promovat pentru singura sa calitate care ar fi putut-o recomanda: obediența față de Liviu Dragnea, cel care ia deciziile. Obediența nu este tocmai un criteriu valid pentru a alege să am încredere într-un demnitar.

Dimpotrivă, când un astfel de personaj îmi vorbește de misiunea sa, despre profesionalismul deciziilor sale, dar și despre faptul că mă respectă atât de mult încât alege să nu își dea demisia pentru a mă face fericit cu profesionalismul său și pe mai departe, cred că ar fi potrivit să-i transmit și eu următoarele: vă puteți da liniștită demisia și mâine! Prestația de până acum m-a lămurit deplin că oricum nu este locul dumneavoastră în această funcție, a cărei exigențe depășesc cu mult abilitățile de care dispuneți, așa cum public am putut vedea cu toții, o națiune întreagă!

Un astfel de guvern, măiestrit de Djinn-ii din lampă, este mai presus de orice solidar. În fața murmurului generalizat și nedumerit al celor care au asistat în direct sau mediat de mijloacele media la discursurile miniștrilor români în fața Parlamentului European, răspunsul corului guvernanților a fost: ”suntem ținta unor dezinformări!” Doamna V. V. Dăncilă a plusat, chiar, cu cinism: ”Am dovedit încă o dată că avem o echipă profesionistă, care știe ce are de făcut și care este angajată să avanseze în toate dosarele importante pentru proiectul european.”[7] De-a dreptul incredibil!

Cum băgăm Djinn-ii cât mai repede înapoi în lampă? Încă nu știu, dar sper că există și un răspuns. Deocamdată mă văd nevoit să remarc că s-au obrăznicit peste poate și își râd de noi făcându-ne fără nicio remușcare, cu fiece zi care trece, victimele sigure (dar deloc inocente) ale unei găști de oportuniști de joasă speță, cum România n-a mai avut decât în ultimii cinci ani ai dictaturii Ceaușescu.

DACĂ DJINN-UL NU ADUCE PROSPERITATE, CU SIGURANȚĂ POATE FACE CONTRARIUL

Anul 2019 este dintre cei mai potriviți pentru a urmări influența nefastă a Djinn-ilor care ne chinuie de atâta vreme, pentru că este un an electoral – un fel de festival al ielelor în care tot ce poate fi instinct primar se dezlănțuie fără discernământ pentru un singur scop: acapararea puterii în stat. Așadar țintele vor fi:

(i) Alegerile europarlamentare. Sunt aici mai multe obiective. În primul rând, câștigarea lor de către reprezentanții actualei puteri ar trebui să se constituie în trambulina de pe care Liviu Dragnea (până atunci probabil făcut scăpat de tarele penale prin eforturile conjugate ale lui Valer Dorneanu, Tudorel Toader și ale Ocultei subterane din justiție) să pretindă postul de premier (doamna V. V. Dăncilă, dezamăgind până la urmă femeile din România, se va da voluntar la o parte), funcție din care, asemeni lui Victor Ponta (dar sperând să nu-i repete greșelile) în urmă cu cinci ani, să dea asaltul final asupra poziției de Președinte. În al doilea rând, o miză deloc mai mică (vezi discursul de tip Tăriceanu[8]) este aceea a paralizării viitoarei Comisii Europene prin coruperea instituțiilor Uniunii cu iliberalism și euroscepticism, cu baza într-o majoritate de o atare factură în Parlamentul European.

(ii) Alegerile prezidențiale. Primul obiectiv al PSD – ALDE (– UDMR) este să-l înfrângă pe Klaus Iohannis – Jos cu neamțul! nu-i așa (la fel ca în 1870 sau ca în 1974)? Dar cum să o facă, atunci când nici aliații ALDE nu văd cu ochi buni înscrierea în cursa pentru prezidențiale a lui Liviu Dragnea?[9] Răspunsul este dificil de dat. Deocamdată toată lumea din jurul lui Dragnea este de acord că arma propagandei trebuie ațintită cu toată forța asupra lui Iohannis, care trebuie demonizat, și a lui Dacian Cioloș, care ar trebui ”convins” să nu intre în cursă (nu ar fi prima dată) sau, dacă acest obiectiv nu este atins, atunci măcar să nu ajungă în turul al doilea. La pândă stă (și are câțiva ași, trebuie să recunoaștem) Victor Ponta, care ar putea juca foarte inteligent cartea Corina Crețu, bazându-se pe rețeaua nostalgicilor care mai au un cuvânt greu de spus în PSD, pentru a o aduce în turul doi. Odată adusă în turul doi, Corina Crețu se va putea baza pe voturile PSD în mod natural – ceea ce va însemna și sfârșitul lui Dragnea.

Cercul lui Liviu Dragnea își dorește extrem de mult să nu iasă ca proștii învinși din anul electoral 2019, pentru că sunt practic la jumătate de pas de a-și vedea visul cu ochii: acapararea României pe persoană fizică! Adică o nouă dictatură, poate nu atât de sălbatică ca aceea a lui Nicolás Maduro, dar cu siguranță nici la fel de sofisticată ca aceea a lui Viktor Orban; recte un fel de ceaușism.

Cheia aici o reprezintă promisiunile ce corup poporul: creșterea pensiilor, dobânzi mici, stabilitatea cursului de schimb, pomenile electorale prin acordarea de ajutoare de diverse tipuri și măriri de salarii în câteva puncte cheie etc. Djinn-ii și-au dat mâna cu siguranță, pentru că OUG 114/2018 și viitorul proiect de buget (mai degrabă întârzierea conceperii și apoi a aprobării sale) sunt gândite exact ca suport al tuturor promisiunilor aberante pe care le-am menționat.

Până când cetățenii (mai degrabă înclinați spre corupție, așa cum definea coruperea poporului Niccolò Machiavelli) vor ajunge să înțeleagă cu adevărat capcana pe care o întinde de ceva timp coaliția de guvernare poporului, pe seama căruia încearcă să clădească palatul de cleștar al impunității și opulenței oligarhiei, propaganda le va servi tot felul de vinovați:

(i) mai întâi din categoria oponenților cercului Dragnea: Klaus Iohannis, Mugur Isărescu, Augustin Lazăr, Cristina Tarcea, Corina Crețu, Comisia Europeană etc.;

(ii) apoi din categoria aliaților: V. V. Dăncilă, Eugen Teodorovici, Cristian Socol, Gabriela Firea, Niculae Bădălău, Călin Popescu Tăriceanu și Tudorel Toader de ce nu, oricine poate fi disponibilizat ca nefolositor nu va fi cruțat.

OUG 114/2018, sau cum se mai numește ea ordonanța rușinii și a falimentului, a strâns deja atât de multe critici din economia reală, iar efectele sale sunt atât de evidente – în primul rând cele cauzate de stupiditatea impardonabilă (duhul lipsei de discernământ și-a dat nefericit mâna cu cel al lipsei de viziune) cu care BNR a fost legată pentru ca acum să fie acuzată de aceeași nefericiți autori ai ordonanței, cu mârșăvie, că nu-și face datoria – încât ar trebuie să fie foarte clar pentru toată lumea ce catastrofă ni s-a servit.

Dar sunt convins că în afara cercului specialiștilor și al celor care se confruntă direct cu efectele OUG 114/2018, cei mai mulți concetățeni ai noștri nu au habar ce lovitură a administrat economiei cercul intimilor lui Liviu Dragnea în ultimele zile ale anului 2018. Am să fac eu o scurtă trecere în revistă a argumentației anti-OUG 114, ca să fie cât mai clar:

(i) industria petrolieră a anunțat că afacerile din domeniu vor fi puternic afectate începând chiar din anul 2019[10];

(ii) plafonarea prețului de vânzare al energiei (electricitate, gaze naturale) provoacă ample distorsiuni în economie[11] și ajunge, în mod populist, să servească în egală măsură și complet ilogic ”protecției celor avuți” (care probabil își vor trece unele segmente ale afacerilor pe ”persoană fizică”) ca și celor lipsiți de resurse[12];

(iii) BNR a fost pusă în imposibilitatea de a apăra atât cursul de schimb, cât și dobânzile[13] – consecințe: sunt și vor fi grav afectate echilibrele macroeconomice, competivitatea economiei, stabilitatea veniturilor statului, politicile programate de guvernul Dăncilă privind aderarea la zona euro etc.; iar afirmațiile PSD[14] și ale ministerului condus de Eugen Teodorovici[15], și anume că BNR ar trebui să apere leul cheltuind rezerva valutară a țării sunt atât de grave, încât într-un stat normal (în cuvintele lui Tudorel Toader, ţări cu stat de drept structurat ridicat, mai înalt decât România[16]) procurorii s-ar fi sesizat deja pentru instigare la acțiuni contrare securității naționale;

(iv) OUG 114/2018 a fost adoptată fără a se ține cont de poziția actorilor economici care sunt confruntați major cu efectele sale[17]; ori, chiar dacă însuși guvernul a constatat (odată cu greva minerilor din Oltenia) că măsurile prevăzute de ordonanță sunt dintre cele mai negative, ca efect al lipsei unui studiu de impact, nici intervențiile de compensare anunțate nu sunt mai puțin stupide[18].

Ca să vă dovedesc cumva – acum după ce am trecut în revistă doar câteva din măsurile inepte ale guvernanților, menite în viziunea lor (vă reamintesc) să le faciliteze acapararea totală a puterii politice în România – modul în care Djinn-ii își râd în egală măsură de acoliții lui Dragnea, dar și de noi cei mulți, țin să atrag atenția asupra a două luări de poziție (destul de precaute) ce critică politicile dragniote din economie și care provin de la liderul UDMR, Kelemen Hunor (aflat, e adevărat, în campanie pentru realegerea în fruntea partidului său), respectiv de la ideologul politicilor economice ale PSD, Cristian Socol.

Interesante luări de distanță, nu? Să vedem:

(i) Kelemen Hunor este confruntat cu critici serioase în partid pentru asocierea UDMR cu coaliția PSD – ALDE și pentru că sprijină aproape nejustificat (dacă scoatem din calcul obiectivele lui Viktor Orban, atunci nu există cu adevărat nicio explicație serioasă) politicile anti-justiție și pe cele lipsite de rigoare din economie. Așadar Kelemen Hunor s-a simțit dator să apară public cu un discurs dezaprobator la adresa guvernului[19] pe teme economice (nimic însă despre justiție, să reținem!):

– OUG 114 a fost o decizie proastă și UDMR va încerca să-i aducă schimbări în Parlament;

– este o mare iresponsabilitate faptul că Guvernul nu a venit cu un plan de buget cel mai târziu în decembrie 2018. Încă nu există plan de buget elaborat și între timp este un haos. Dacă în Parlament va fi bugetul numai în februarie, atunci un buget viabil se va contura de-abia pe la finele lunii martie, începutul lui aprilie. Acesta va fi intervalul în care țara va lucra, va funcționa fără buget. Nu este bine, este rău, este inacceptabil.

(ii) Cristian Socol este – așa cum mi s-a părut de la bun început – ușor duplicitar (comportament la modă printre anumiți…elitiști). Extrem de mulțumit de postura de guru al teoriilor economice pentru PSD, recompensat și cu ceva funcții în stat, s-a aliniat cuminte în spatele lui Liviu Dragnea și a amicului Darius Vâlcov. Totuși, asocierea cu OUG 114/2018 și criza cursului de schimb al monedei naționale încep să-l coste (într-un mod pe care nu-l agreează) imaginea în fața confraților. Așa că în scrierile pentru presă ale lui Cristian Socol încep să apară nuanțele[20]. Am selectat și eu câteva:

– Nivelul rezervelor la BNR la finalul anului 2018 a fost de 36,8 miliarde euro (valută plus aur), cu 670 milioane euro peste nivelul din noiembrie. Rezervele internaționale ale României rămân la un nivel ridicat iar indicatorii privind adecvarea rezervelor rămân în limitele recomandate. (Întrebare: dacă le cheltuim prostește ca să acoperim aventurile negândite ale guvernului, așa cum recomandă PSD, rezervele mai rămân ”în limitele recomandate”?)

– Deficitul de cont curent s-a adâncit în ultimii doi ani pe fondul neadaptării ofertei agregate interne la cererea agregată în creștere. îngrijorează nivelul deficitului de cont curent la 9 luni 2018 de 4,6% din PIB. Sigur că depășirea pragului de sustenabilitate de 4% din PIB poate aduce cu sine anumite riscuri. Soluțiile structurale pentru finanțarea cât mai sustenabilă a deficitului de cont curent în următorii ani sunt două – accelerarea absorbției de fonduri europene, proces de natură să reducă deficitul extern și să reducă astfel presiunea pe cursul de schimb precum și creșterea potențialului productiv al companiilor autohtone.

– Estimarea privind deficitul bugetar sustenabil, cel care asigură stabilizarea ponderii datoriei guvernamentale în PIB la 35% în 2018 este de 3,007% din PIB (având în vedere ipotezele privind rata de creștere a PIB real de 4,5%, și inflația medie anuală de 4,7% estimate de Comisia Națională de Prognoză). (Întrebare: deci uităm de prognozele CNSP, acelea cu rata de creștere PIB de 5,5%?)

– Mai degrabă decât reacții emoționale aș vedea un dialog structurat între decidenții de politici macroeconomice. Așa cum am susținut mereu, un dialog argumentat, bazat pe cifre obiective, fără implicare politicianistă, poate reprezenta singura situație optimală pentru asigurarea în continuare a convergenței structurale cu UE și aderarea la Zona Euro – singurul proiect de țară fezabil pe termen mediu. (Întrebări: scrisoarea PSD adresată BNR este cumva reacție emoțională sau implicare politicianistă? Aveți vreo implicare în conceperea argumentelor din textul acelei scrisori?)

DJINN-ILOR LE STĂ MAI BINE SUB PECETEA LUI SOLOMON

Evident, dar cum îi îndesăm din nou acolo, așa încât să ne putem lua gândul că în viitor și alți aventurieri politici vor gândi la fel ca cei din cercul lui Liviu Dragnea? Mi-e teamă că doar atunci când cetățenii în majoritatea lor își vor lua în serios misiunea de actor politic (să renunțăm la lenea ambițioasă) și vor acționa sinergic și etic (refuzând să mai accepte corupția ca soluție personală și nu doar să condamne corupția altora) în interesul comunității și al națiunii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro