Propaganda „verde”, de la scenarii idilice la impactul cu lumea

Ceea ce nu spun sau nu realizează campionii agendei radicale care militează pentru renunțarea la combustibilii fosili și la industriile tradiționale este că „locurile de muncă verzi bine plătite” sunt iluzorii și că astfel se va ajunge la o dependență periculoasă de o resursă critică controlată autoritar de China: metalele rare

Parlamentul European a votat recent în favoarea unui obiectiv de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în Uniunea Europeană cu 60% până în 2030, faţă de nivelul din 1990, unul semnificativ mai ambițios față de actuala țintă asumată de UE pentru același an, de reducere a emisiilor cu 40%. Asistăm, iată, la un soi de „populism verde”, după cum cred chiar unii europarlamentari, care ignoră multe din realitățile de pe teren cu potențiale consecințe negative îngrijorătoare în plan economic și în cel al securității energetice. Parlamentul va trebui să se pună de acord asupra ţintei cu statele membre ale UE, care sunt divizate în această privință. Polonia de pildă nu este deloc dispusă să renunțe repede la centralele pe cărbune, combustibil de care dispune din belșug. România, care are și rezerve de cărbune dar și unele de petrol și gaze naturale, este și ea una dintre țările care pierd cel mai mult în urma implementării acestui „Green Deal” dictat de la Bruxelles. Acordul semnat recent cu Statele Unite privind extinderea centralei nucleare de la Cernavodă este parte a unui posibil răspuns la aceste provocări însă nu trebuie uitat faptul reprezentanții curentului ecologist radical doresc să se renunțe în viitor și la energia nucleară. Polonia este cu siguranță mult mai dispusă decît România să facă opoziție însă Bruxelles-ul are pîrghii redutabile de presiune asupra „dizidenților”.

Masuri de genul celor votate în plenul Parlamentului European sunt parte a demersului pentru un așa numit „viitor cu zero-emisii de carbon”. Deși campionii acestuia fac trimitere obsesiv la experți și știință discursul lor este extrem de vag atunci cînd se intră în detalii. Se bazează pe enunțuri cu speranțe optimiste mai degrabă decît pe argumente solide și, în fapt, are o puternică amprentă ideologică, de extrema stîngă. Maniera în care, pe Euronews, un europarlamentar francez le explica jurnaliștilor ce viitor măreț ne așteaptă dacă punem în operă politici care să permită atingere obiectivului asumat pentru 2030 ilustrează perfect acest tip de abordare. Această viziune utopică „verde” are în vedere un viitor apropiat în care ne vom baza aproape în totalitate pe energia regenerabilă furnizată de panourile solare și turbinele eoline, în care vor exista doar mașini electrice, tehnologii care, ni se spune, vor asigura securitatea energetică, vor genera o mulțime de „locuri de muncă verzi bine plătite” și vor salva planeta amenințată de emisiile noastre de carbon.

O primă observație este aceea că premiza de bază, aceea că schimbările climatice sunt determinate în mare parte de factorul uman, este în sine discutabilă. După cum susține un reputat climatolog, Richard Lindzen, „să crezi că un singur element din atmosferă, CO2,a cărui pondere estede mai puțin de 4 sutimi de procent, areun impact asupra climei mai mare decît forțele extrem de puternice de rotație a pământului, exploziile solare, vîntul și curenții oceanici, este pur și simplu un exemplu de „gîndire magică”. În plus, a susține că prin promovarea acestor tehnologii verzi vom putea opri schimbările climatice este deja o clară probă de ignoranță. Schimbări climatice, majoritatea mult mai dramatice decît cele de acum, au avut loc permanent, de cînd există Terra. Schimbări climatice, unele dramatice, au existat și vor exista pînă cînd va există și planeta. Iar acestea se vor produce oricum chiar ar dispare brusc toți oamenii de pe Terra. Dovezile sunt peste tot în jurul nostru. Fără schimbări climatice semnificative nu ar fi apărut, de pildă, lacurile glaciare care, după cum le spune și numele au rezultat prin topirea unor ghețari. Sau, multe localități care erau porturi cu 2-3 mii de ani în urmă, Efesul din Turcia este doar unul dintre exemple, se află acum la destui kilometri distanță de țărm, în interior.

Fondul problemei nu este dacă există sau nu schimbări climatice. Acest lucru este evident,. În aceste condiții e de la sine înțeles că trebuie să se identifice soluții pentru contracararea efectelor negative. La fel, nici un om cu capul pe umeri nu poate să ignore problema poluării iar pentru asta există deja sau sunt permanent în curs de apariție noi tehnologii, de la cele care atacă chestiunea risipei de energie sau de apă pînă la cele care se ocupă de calitatea aerului. Toate acestea sunt provocări reale pentru care trebuie să se găsească răspunsuri adecvate. Dar acest demers ar trebui făcut pe baze raționale, fără a periclita economia sau securitatea energetică, cu atît mai mult cu cît în restul lumii, inclusiv în cele mai populate țări de pe glob, China sau India, nu există nici un fel de intenții serioase de a implementa astfel de politici radicale. Și cu siguranță desantul politic, mediatic, ong-istic, fără precedent și prognozele apocaliptice care ne îndeamnă in corpore, e drept doar în lumea occidentală, să ne înhămăm la o titanică bătălie de „decarbonizare” ruinînd economia și dînd peste cap întreaga societate nu sunt nicidecum soluția de care avem nevoie. După cum scrie și Bjorn Lombarg, care, e interesant de precizat, nici măcar nu contrazice faptul că CO2 ar avea o influență asupra climatului, în „False Alarm” această panică confecționată artificial „ne costă trilioane și îi afectează pe cei săraci fără să aibă vreun rezultat pozitiv asupra planetei„.

Dacă însă ne reîntoarcem impactul economic al implementării unor politici radicale de „decarbonificare” trebuie spus că mențiunea cu „locurile de muncă verzi bine plătite” este permanent prezentă în discursurile mai moderate, de tipul celui practicat de Joe Biden în Statele Unite, pentru a-i liniști pe alegătorii care se întreabă îngrijorați ce se va întîmpla atunci cînd industriile tradiționale, precum cea petrolieră, aflate pe lista neagră a „politicilor verzi”, vor dispare. Ceea ce nu se spune însă este că, cel puțin pînă acum, puse în aplicare toate aceste politici au avut efecte exact contrare celor anunțate cu mare pompă. De pildă, statul California, controlat politic de democrați, care a implementat politici verzi extrem de agresive nu doar că are o electricitate de aproape două ori mai scumpă decît media din Statele Unite dar se confruntă cu dese pene de curent. În 2009 Provincia Ontario din Canada anunța un ambițios program, Green Energy Act, al cărui obiectiv declarat era o „integrarea sporită a energiei eoliene și solare în rețeaua electrică, închiderea tuturor centralelor pe cărbune și crerea a 50 de mii de „locuri de muncă verzi” numai în primii trei ani„. Numai că zece ani mai tîrziu, în iulie 2019, legislativul din statul Ontario a decis să pună capăt programului din cauza efectelor sale negative devastatoare: cele 50 de mii de locuri de muncă „garantate” nu s-au materializat deloc iar factura de electricitate a locuitorilor statului a ajuns să fie de două ori mai mare ca în 2009.

În ciuda acestor argumente de bun simț agenda verde radicală cîștigă totuși permanent teren. Ignorînd un alt element cu impact negativ major: chestiunea securității energetice. Deși se propagă ideea că în urma unui astfel de program Uniunea Europeană va scăpa de dependența de combustibili fosili care se află în afara teritoriului ei afirmația este foarte departe de adevăr. Din contra UE va deveni mai vulnerabilă pentru că tehnologiile pe care le promovează entuziast, atît cele de producere a energiei din surse regenerabile cît și automobilele electrice, se bazează pe o resursă critică: metalele rare. În număr de 17, acestea sunt componente critice pentru industrii esențiale precum cea de apărare, aerospațială sau electronică, inclusiv pentru tehnologiile utilizate în producerea energiei regenerabile. Or, China este cea care furnizează 70% din metalele rare utilizate pe glob. Beijingul controlează atît extracția acestora, la ea acasă dar și în Africa unde și-a extins controlul asupra majorității zăcămintelor existente, cît și procesarea. În acest moment China procesează 220 mi de tone de metale rare pe an, de 5 ori mai mult decît se procesează cumulat în tot restul lumii.

Un articol apărut recent în Bloomberg discută despre această situație în care industrii cheie din Occident, de la apărare la microelectronică și aerospațiale, depind în mod esențial de accesul la metalele rare controlat în mare parte de China. E vorba de piață totală de $7 trilioane. Iar faptul că cei 4 semnatari ai articolului respectiv, cu titlul „Ending China’s Chokehold on Rare-Earth Minerals”, sunt James Mattis, fostul secretar american al Apărării, alți doi foști înalți oficiali din Pentagon și Kori Schake, o prezență influentă în establishment-ul din zona de securitate națională din Statele Unite, vorbește de la sine despre dimensiunea și gravitatea provocării. După cum se menționează și în articol dominația Beijingului este departe de a fi o întîmplare, este rezultatul unei strategii politice de lungă durată. Încă din 1992 liderul de atunci al Chinei, Deng Xiaoping, dădea un semnal în acest sens spunînd că „dacă Orientul Mijlociu are petrol, noi avem metale rare„.

De altfel metalele rare sunt doar unul dintre domeniile critice în care chinezii au urmărit o strategie de eliminare a competiției internaționale, care nu a putut rezista în fața asaltului corporațiilor lor pe care le-au subvenționat masiv, pentru ca apoi să poată controla unilateral accesul la aceste resurse, inclusiv controlul lanțurilor de distribuție. Așa au procedat și în cazul oțelului, în cazul industriei medicale și farmaceutice, după am realizat în această perioadă de pandemia. Și asta este intenția și în domeniul comunicațiilor pe care Beijingul vrea să îl controleze prin intermediul unor companii ca Huawei sau ZTE. Acest demers de obținere a hegemoniei geo-economice a fost facilitat de miopia geopolitică a unui Occident prins în febra globalizării care a ignorat neglijent evoluții care, după cum se vede acum, îi afectează grav securitatea națională. Un rol important, în cazul metalelor rare, l-au jucat și presiunile ecologiste care au determinat închiderea majorității exploatărilor de metale rare, fără să țină cont de impactul major al acestor măsuri asupra securității naționale, în principal spre beneficiul Chinei și Malaieziei. E vorba de același gen de orbire ideologică pe care o vedem și astăzi cînd se militează agresiv în favoarea unor politici „verzi” radicale care vor afecta masiv economiile occidentale și securitatea lor energetică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro