Puteam fi chiar noi

Noi, jurnalistii, nu o spunem in ziare, dar discutam pe culoare si la telefon: Marie-Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Ovidiu Ohanesian au devenit, in ultimele citeva zile, din simboluri ale curajului jurnalistic, pionii unei partide sordide, in care albul muta primul, dar negrul cistiga.

Oricare-ar fi conspiratia careia i-au cazut victime, cei trei colegi ai nostri par a fi orice, numai clovni care-si insceneaza propria disparitie nu.

E cazul sa o spunem pe sleau: Marie-Jeanne, Sorin si Ovidiu au fost imprudenti. Au fost imprudenti atunci cind au crezut ca un om de afaceri de nationalitate incerta le poate servi drept ghid si protector intr-o tara in care ziaristii occidentali, care au bani la discretie si colaboratori verificati, mor si sint rapiti pe capete.

Marie-Jeanne, Sorin si Ovidiu au gresit inca din Romania, atunci cind nu au cerut informatii la colegii lor mai experimentati cu privire la mijloacele financiare, la autoritatile care trebuie notificate si la toate celelalte detalii ce trebuie planificate atent pentru o deplasare in Irak.

Au gresit si sefii lor, atunci cind i-au crezut in privinta lui Mohamad Munaf, omul care le-a promis marea cu sarea si care acum apare la Al-Jazeera pe aceeasi caseta cu ei.

Si, in ultima instanta, au gresit acei patroni de presa care au acceptat sau favorizat finantari din partea oricui, conform axiomei: „Daca sponsorul nu-ti cere sa scrii despre el, du-te unde vrei”. Directorii de ziare, redactorii-sefi si alte feluri de sefi din presa sint, in ultima instanta, la dispozitia unui manager care le cere intotdeauna reducerea cheltuielilor.

De curind, Gigi Becali se lauda ca a plimbat, cazat si ospatat intreaga presa sportiva, pe banii lui, la meciuri importante ale Stelei. Comicul grotesc al povestii lui Becali se inlantuie foarte romaneste cu tragedia care se apropie de final in aceste zile, sub ochii nostri, pe ecranele TV.

Dupa razboi, multi viteji se-arata. Ne permitem sa aducem aceste acuzatii la adresa unor oameni aflati intr-o situatie de viata si de moarte numai pentru a adauga: in locul lor, puteam fi la fel de bine chiar noi. Oricare dintre ziaristii si sefii din redactiile bucurestene sau provinciale se poate suspecta ca ar fi putut comite aceleasi erori.

Asta, bineinteles, cu exceptia unei miini de oameni ca Adelin Petrisor, Cristina Liberis sau Catalin Radu Tanase, versati in deplasarile la Bagdad. Dar si competenta lor e limitata la propria experienta.

In jurnalism, diavolul nu se ascunde in nuante, ci dimpotriva. Nuantele sint, asa-zicind, culoarea detaliilor, iar detaliile sint importante in presa, mai ales atunci cind sarim peste ele. O poveste cu iz eroic sau senzational este uneori prea buna pentru a lasa amanuntele sa ne stea in cale. Astfel insa finalul ei se poate modifica neasteptat.

Un mare autor de povesti, Cervantes, prelua o vorba de-a lui Aristotel: curajul e la jumatatea drumului intre lasitate si cutezanta. Iar povestea lui Don Quijote are un final fericit.