Putin la Istanbul. Se rupe Turcia de Occident?

Puncte cheie:

• Cu doar un an în urmă, în noiembrie 2015, doborârea unui avion militar rusesc de către aviația turcă, pe granița turco-siriană, părea un casus belli pentru Rusia, în timp ce pentru Ankara intervenția Rusiei în Siria, de partea președintelui Bashar al-Assad, plus invocarea motivului formal al violării spațiului aerian al Turciei (faimoasele „17 secunde” invocate de turci), păreau argumente incontestabile pentru ruperea relațiilor cu Moscova, sau chiar pentru o confruntare directă;
• Astăzi, nu numai că relațiile bilaterale politico-diplomatice s-au reluat, dar președintele Putin face o vizită semnificativă la Istanbul, la Congresul Mondial al Energiei, unde se va întâlni cu președintele Erdogan și va discuta o serie de proiecte de colaborare în domeniul energiei, cu bătaie lungă (printre care gazoductul TurkStream și construcția unei centrale nucleare la Akkuyu, de către Rusia);
• Această schimbare de poziții, atât de rapidă și de spectaculoasă, ne arată cât de dinamic, de volatil și de instabil este de fapt sistemul internațional actual, și cât de repede pot apărea factori strategici, economici sau politici noi, de natură să anuleze și prieteniile, și rivalitățile dintre state (aviz strategilor noștri: nimic nu e sigur și definitiv în politica internațională);
• Stabilirea ultimelor detalii și semnarea acordului pentru mult amânatul gazoduct TurkStream, suspendat de criza bilaterală severă de anul trecut, va repune Turcia pe harta marilor proiecte energetice ale Eurasiei și va amplifica puterea „diplomației hidrocarburilor”, pe care o practică intens Rusia de peste un deceniu, în raport cu Europa (trebuie totuși spus că problema finanțării rămâne de departe principalul obstacol de trecut de către cele două țări, summitul de la Istanbul nefiind deloc o garanție că banii pentru proiect vor fi ulterior obținuți);
• Dar implicațiile TurkStream trec mult dincolo de valoarea pur energetică sau economică a proiectului, urcând pe un palier strategic evident, vizat, în fapt, de ambii președinți, aflați în relații tot mai proaste cu puterile occidentale și dornici să puncteze pe plan intern și internațional, în momente de contestare intensă a regimurilor pe care le conduc;
• Putin și Erdogan doresc să arate Statelor Unite și Uniunii Europene că “există viață” și dincolo de acordurile cu Vestul, că ambele puteri pot supraviețui fără ajutorul partenerilor occidentali[1], eventual ajutându-se una pe cealaltă;
• Mai mult decât atât, semnalul transmis este că împreună, Rusia și Turcia pot constitui un bloc puternic, care să prindă ca într-un clește Vecinătățile Estică și Sudică ale Uniunii Europene și să reducă drastic influența blocului euro-atlantic dincolo de Polonia și România;
• Ambele puteri vor să-și arate frustrarea în relația cu Occidentul. Erdogan a trâmbițat recent că ceasul răbdării Turciei la porțile Uniunii Europene a sunat (Turcia fiind membru asociat din 1963 și stat candidat la aderare din 1999, cu negocierile propriu-zise deschise în 2005), iar Putin că nu se teme de deteriorarea continuă a relațiilor cu Statele Unite, cu NATO și cu Uniunea Europeană, care se pare că îl îngrijorează mai mult pe ministrul de Externe al Germaniei, făcându-l să declare că „situația este chiar mai periculoasă decât în Războiul Rece”[2];
• Pentru România, faptul că unul din aliații importanți ai Statelor Unite la Marea Neagră ar putea să nu mai prezinte încredere maximă (a se revedea „ştirea” celor 50 de bombe nucleare care ar fi fost mutate de la Incirlik vara trecută[3], în contextul loviturii de stat şi a încercuirii bazei americane de către armata turcă, o temă lansată de EurActiv dar stinsă rapid în presa noastră, după mecanismul tradițional al locului, adică „batista pe țambal”, ca să nu semene cumva cu negarea centrelor de detenție secrete ale CIA în Europa Centrală și de Est, de acum 10-12 ani), este deopotrivă un lucru rău și o oportunitate. Un lucru rău fiindcă, dacă nici Turcia nu ar mai sprijini proiectul (după ezitanta Bulgarie), greu de crezut că ar mai putea fi luată în calcul prea curând înființarea unei Flote NATO la Marea Neagră, având în vedere Convenția de la Montreux, iar oportunitate fiindcă România ar putea juca, prin poziția ei sud-estică în cadrul NATO, rolul unui Plan B în cazul în care nu s-ar mai putea conta pe Turcia pentru deschiderea geopolitică indirectă a Statelor Unite spre Orientul Mijlociu, ceea ce ar aduce României un plus de “greutate strategică” la Washington și, posibil, un transfer sporit de resurse de apărare;
• În pofida argumentelor de mai sus, care țin de intențiile implicite ale celor două puteri la Marea Neagră care se reconciliază în prezent, aș crede mai degrabă că niciuna din cele două capitale nu ar dori cu adevărat, în acest moment, să rupă punțile de legătură cu Occidentul, nici politic, nici economic, iar faza „marii prietenii ruso-turce”, cu evidentă tentă anti-occidentală, se va calma în anii următori, odată cu restabilirea încrederii dintre Statele Unite și Turcia și cu reducerea ostilității exacerbate din această perioadă, dintre Moscova și Washington, pe fondul războiului bezmetic din Siria. Nevoia reciprocă a Turciei de Occident și a Occidentului de Turcia va împiedica în cele din urmă o ruptură reală, după ce aderarea Turciei la NATO în 1952 s-a dovedit o decizie atât de inspirată, pentru ambele părți.

*

Președinții Putin și Erdogan mută tactic interesant pe tabla de șah a Vecinătăților Estică și Sudică ale Uniunii Europene, părând că vor să închidă “în potcoavă” spațiul de manevră al Occidentului, oprindu-l practic la Polonia și România. Cum Bulgaria și Grecia, în sudul Flancului Estic, dau semne tot mai accentuate de ezitare, de lipsă a unei opțiuni clare la nivelul societății și de ambivalență Vest-Est, devine clar că importanța poziției geopolitice și fermității strategice pro-Vest a României crește, de la un an la altul.

Întâlnirea Erdogan-Putin de la Istanbul, a treia de la reluarea relațiilor turco-ruse după criza din noiembrie 2015, are câteva conotații simple și evidente, care țin de spectacolul pe care cei doi lideri vor să-l facă pe scena internațională. Pentru acordul pe TrukStream nu era în fond nevoie de prezenţa lui Putin la Istanbul, putea merge un ministru. Deci, este vorba de mai mult decât atât, e vorba de sublinierea unei reapropieri politice cu adânci semnificaţii strategice regionale, pentru bazinul Mării Negre, Europa de Sud-Est şi Orientul Mijlociu.

Semnarea Acordului TurkStream este doar o secvență a acestei proiecții strategice mai mari, menite să arate că Rusia și Turcia pot limita nu numai mișcările Statelor Unite la Marea Neagră, dar și avansul influenței Vestului dincolo de aliniamentele actuale ale Uniunii Europene. Dacă vechiul proiect rusesc South Stream (prin Marea Neagră și Bulgaria) a eșuat, fiind blocat cu succes de Uniunea Europeană anii trecuți, iată că Rusia a revenit cu gazele ei în Europa, ocolind Ucraina acum și pe la sud (după ce polonezii au protestat zadarnic față de Nord Stream, conducta care traversează Marea Baltică spre Germania), adică un vechi obiectiv al Moscovei, de a crea rute alternative la Ucraina, spre piețele europene.

Faptul că Statele Unite au intrat în perioada obișnuită a „vidului” de putere și legitimitate în acțiunea internațională, până la instalarea noului președinte pe 20 ianuarie 2017, este o oportunitate pentru Rusia, nu numai să calce în picioare acordul cu Statele Unite pentru armistițiul din Siria, încheiat la începutul lui septembrie, ci și să forțeze obținerea de avantaje competitive în regiune, în următoarele trei luni neputând fi practic luată la întrebări de nimeni.

Uniunea Europeană este, la rândul ei, slăbită de negocierea Brexitului și preocupată de propriile ei vulnerabilități structurale, dialogul liderilor europeni purtându-se deocamdată la “categoria cocoș” (Viktor Orbán), nicidecum la „categoria grea” (Putin sau Erdogan). Este posibil ca Rusia să profite în continuare de criza Uniunii Europene și să puncteze în lunile următoare, nu numai în relația cu o Turcie dezamăgită de nerespectarea (altminteri previzibilă, așa cum am mai scris[4]) de către europeni a Acordului privind desființarea vizelor (un acord disperat făcut la începutul primăverii, pentru oprirea migraţiei), dar și în Europa de Est, de exemplu prin influențarea alegerii unui președinte pro-rus la Chișinău, în această toamnă.

Probabil, unii dintre cititori își amintesc că, în vară, se vorbea chiar de un trio înfricoșător Rusia-Turcia-Iran. Am explicat atunci[5] de ce nu cred în stabilitatea și succesul politic al unui asemenea format, care ascunde, dincolo de aparența unui anti-occidentalism comun, multe incompatibilități și interese divergente. Am avut dreptate, deja Iranul a fost pierdut pe drum, sau poate Iranul s-a retras discret din acest format care nu avantajează pe nimeni, preferând să-și reconstruiască încet și precaut punțile de legătură cu Occidentul, după acordul nuclear cu marile puteri. Astăzi, când aflăm că Turcia aprofundează relația cu Arabia Saudită[6] pentru a ajuta militar grupurile de rebeli din Siria, înțelegem ușor de ce Iranul nu este acolo, în acea trilaterală care a fost, se pare, doar o speculație de presă.

La fel se va dezumfla și tema alianței Rusia-Turcia, chiar dacă nu imediat (va dura câţiva ani) și, probabil, nu printr-o nouă criză militară, de proporțiile celei din noiembrie 2015. Nu vreau să merg atât de mult în urmă pentru a arăta că, istoric vorbind, Imperiile Rus și Otoman s-au ciocnit de mult mai multe ori (12 războaie grele în 500 de ani) decât au fost aliate. Să admitem că acesta din urmă nu poate fi acceptat neapărat ca argument al lipsei de perspectivă a noii prietenii ruso-turce, ci doar ca reper istoric orientativ.

În schimb, legăturile Turciei cu Occidentul trebuie salvate. Nu îmi fac mari iluzii despre o apropiere Rusia-Occident, căci Rusia își va continua drumul ei specific, sinuos, în relația cu peninsula europeană, fără să se integreze, fără să fie prietenoasă în regiunea noastră dar totodată fără să intre într-un război devastator cu Europa. Legăturile economice cu Rusia vor fi tot mai substanţiale, dar asta nu va schimba doctrina de esenţă imperială şi pretenţia la sferă de influenţă în zona tampon din Estul Europei. În linii mari, profilul intenațional al Rusiei va rămâne același și peste 50 de ani. Rusia nu ne va oferi mari surprize, nici îngrozitor de rele, nici nemaipomenit de bune.

Marea necunoscută a anilor care vin este însă Turcia și evoluția ei. Aici schimbările politice și societale, dacă se vor produce (sunt indicii în acest sens), pot fi dramatice, fiindcă e vorba esențialmente de un război cultural intern al unei țări de peste 79 de milioane de oameni[7], de kemalism vs. postkemalism, stat laic vs. islamism politic, orientare occidentală, liberală vs. antiamericanism și antieuropenism, asociate cu autoritarism, cenzură și abuzuri. Formula “neo-otomanismului”, care crește încet în discuția politică din societatea turcă, poate că nu are încă greutate și masă critică, dar nici nu e o joacă. Turcia e la o răscruce din care poate merge mai departe pe direcții foarte diferite: radicalizare islamică, menţinerea statului laic şi a orientării pro-occidentale, sau confruntarea internă dură a celor două opţiuni. Preşedintele Erdogan a lansat recent un ultimatum Uniunii Europene (o mişcare total neinspirată în acest context sensibil din Europa), cerând liderilor europeni să spună în cel mai scurt timp dacă doresc sau nu să primească Turcia în Uniunea Europeană. Pusă astfel, este evident că întrebarea nici nu mai aşteaptă, de fapt, un răspuns pozitiv şi o abordare constructivă, ci doar arată, ofensată, că „Turcia este pregătită să meargă pe drumul ei”.

Pentru România, ar fi mult mai bine, dincolo de discuția mai mult sau mai puțin consistentă cu Planul B al Statelor Unite dacă Turcia “defectează”, ca țara lui Erdogan să rămână parte a sistemului euro-atlantic, conectată la NATO (membru plin) şi la Uniunea Europeană (stat candidat). O retragere a candidaturii Turciei la Uniunea Europeană ar avea un efect de cădere a întregii regiuni în neîncredere şi instabilitate politică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro