Racirea globala: alta conspiratie, alte framintari

Dorim sa avem o planeta mai curata, dorim sa oprim defrisarile si poluarea, dorim sa dezvoltam noi surse de energie? Desigur. Intrebarea este cum o facem. Citind reactiile alarmistilor se pare ca solutia este urmatoarea: Mintim sistematic ca ne pandeste dezastrul iminent, speriem si aiurim tot ce misca, impunem reglemetari, constrangeri si impozite aberante bazate pe date false si analize dubioase, redirectionam fonduri si resurse de la prioritatile reale spre unele inventate, si evident, in paralel, bagam milioane si milioane in buzunarele celor ce se ocupa cu fabricarea propagandei alarmiste si raspandirea ei. O fi si asta o modalitate de “salvare a planetei”, dar nu avem obligativitatea sa fim de acord cu ea, oricat de agresivi si patimasi sunt sustinatorii ei.

Daca un milion de dolari merge de la buget la un institut alarmist care tot masoara si masoara ghetari si temperaturi, acel milion nu va mai merge in alte directii, unde poate era mai important si mai urgent sa ajunga. De pilda, la spitale sau la cercetare avansata pentru noi surse de energie.

Daca 100 de milioane merg la 100 de organizatii alarmiste care produc 100 de studii alarmiste, vei avea trei rezultate:

1. 100 de milioane nu vor merge la spitale sau la cercetare avansata pentru noi surse de energie;
2. creezi impresia falsa ca, uite, sute de studii sustin concluziile alarmise – deci e conses ca ne ducem de rapa, si
3. decredibilizezi insasi notiunea de studiu stiintific si de stiinta in general.

Nimeni nu spune ca nu exista variatii de temperatura, nimeni nu spune ca poluarea este buna, nimeni nu spune ca defrisarile sunt dezirabile sau ca unii ghetari nu se topesc. Intrebarea este in ce masura calea alarmismului e calea corecta in a trata aceste probleme. Sa nu mai existe si alte abordari care nu presupun apelul la minciuna, manipulare, interventionism si risipa de resurse?!

Dar alarmisii nu vor si nu stiu sa dezbata. Daca la spui ca oamenii lor “de stiinta” falsifica date, ei iti raspund ca tu vrei poluare; daca le spui ca de ani de zile manipuleaza opinia publica planificat, ei iti raspund esti un vandut si un adept al teorei conspiratiei; daca le atragi atentia ca Acordul de la Copenhaga este o prostie ce nu va functiona niciodata, ei te acuza ca sustii folosirea cianurilor la Rosia Montana. Aceasta este logica aiuristica a alarmismului. Poti sa dezbati cu ei? Nu. Asa ca ii saluti din mers, ramanem prieteni, isi vede fiecare de treaba lui.

Sa salvam Planeta

Esenta alarmismului astfel expusa si incalziristii salutati din mers, sa trecem la tema zilei. O tema care ofera celor care isi pastreaza simtul umorului un intermezzo profitabil. Afara e foarte frig si vrei, nu vrei, chiar daca esti constient ca o zi geroasa nu dovedeste racirea globala (asa cum o zi caniculara nu e dovada incalzirii globale) nu poti sa nu te intrebi: “Bun, sa salvam planeta! De acord! Dar… de la ce?”

Intre timp se vorbeste tot mai mult nu de «incalzire globala», ci de «schimbari climatice». Este o etapa de tranzitie. Este foarte probabil ca nu foarte tarziu vom vorbi despre « racirea globala » la un summit ce va avea loc tot la Copenhaga, pe o caldura de 40 de grade la umbra. Adica: una e s-o salvam de la incalzire si alta s-o salvam de la racire. E o diferenta, nu?

Nu e de gluma. Pana acum cateva decenii, teza racirii globale avea o sustinere suficient de puternica pentru a o eclipsa pe cea a incalzirii globale. Acum, ne demonstreaza chiar d-l Putin, “raciristii” par in revenire. Sa profitam deci de prilej si sa reluam un argument mai vechi din revista 22, in ideea ca atunci cand moda racirii globale va reveni in forta in prim plan, cititorii HotNews.ro vor fi bine pozitionati pentru a participa la iminenta dezbatere.

Iminenta epocii glaciale

Facem un salt in timp si argumentul standard il gasim formulat de Larry Ephron in cartea sa “Sfarsitul. Iminenta epocii glaciale si cum o putem stopa”. Alte carti precum cea a lui David Fisher – “Gheata si foc” sau Jon Erickson – “Epoci glaciale. Trecut si viitor” elaboreaza teme ale caror implicatie logica era ca incalzirea globala, departe de a fi ceva de temut era de fapt singura ce ar putea “sa intarzie putin noua epoca glaciala”.

Teoria din spatele temei racirii globale nu a avut si nu are ambiguitati: epocile glaciale vin si trec in cicluri de aproximativ 100 de mii de ani. Fiecare epoca glaciala dureaza in jur de 90 mii de ani. Urmeaza o perioada interglaciala de incalzire de aproximativ 10 mii de ani.

Explicatia comun acceptata pentru existenta acestui pattern ciclic era data de astronomul Milutin Milankovitch: Ciclurile se datoreaza traiectoriei orbitei pamantului in jurul soarelui. Apropierea sau departarea de soare in cadrul ciclurilor cosmice generand ciclurile climaterice pe pamant. Astazi au trecut mai bine de 100 de mii de ani de la inceputul ultimei perioade interglaciale. Altfel spus glaciatiunea este aproape: traim intr-o vara geologica anormal de prelungita.

Pana aici nimic controversat. Atat ciclurile cat si actuala anomalie par a fi fapte stiintific stabilite. In mod consecvent notiunilor de observatie si probitate stiintifica, nicio ideologie, nicio agenda de actiune colectiva, nicicun indemn la mobilizare nu se gasesc implicate in teoria in cauza.

Ar fi si greu pentru ca:

1. Orbita pamantului nu este inca o problema demonstrabil imputabila capitalismului;
2. Un program politic finantat de la buget in vederea modificarii orbitei este greu de implementat. Lucrurile interesante insa abia de aici incep.

O elaborare constructiva: remineralizarea

Autori precum John Hamaker si adeptii sai sustin o teorie ale carei nuante schimba substantial lucrurile. Pe masura ce o epoca glaciala se apropie de sfarsit si ghetarii se retrag, spun ei, plantele ocupa solurile fertile si incep sa se extinda, formand paduri dese ce ajung sa ocupe o suprafata tot mai mare a pamantului. Acesti copaci duc la mentinerea unui nivel foarte scazut de dioxid de carbon in atmosfera. Dar pe masura ce timpul trece, mineralele din sol sunt consumate de vegetatia tot mai bogata, iar solul devine tot mai putin fertil, fapt ce duce la o reducere globala a vegetatiei. Aceasta inseamna ca tot mai putin dioxid de carbon va fi convertit in oxigen.

Cresterea dioxidului de carbon in atmosfera genereaza efectul de sera. Incalzirea temperaturii, in special la Tropice, duce la o intensificare a evaporarii, la diferente de temperatura fata de poli, si la furtuni si miscari masive de aer. Iar aceste deplasari de fronturi atmosferice spre poli alimenteaza o crestere a precipitatiilor (in speta zapada) in acea zona. Pentru ca zapada si gheata reflecta lumina si caldura, temperatura la poli scade.

Consecinta este o expansiune a ghetarilor care treptat coboara spre Ecuator. In avansul lor acestia rascolesc scoarta terstra si aduc cu ei o noua rezerva de minerale pe care o distribuie apoi pe suprafata globului. Asa ca dupa o suta de mii de ani suprafata pamantului este remineralizata. Un nou ciclu este gata sa inceapa.

Sustinatorii acestei teorii se bazeaza, ca si cei a incalziri globale, pe o masa de date empirice cu privire la care au o grila interpretativa. Dar chiar si cand datele coincid, ramane o profunda diferenta de interpretare. De pilda, statisticile privind deforestrarea globala sunt citite diferit. La fel si cele privind dioxidul de carbon din atmosfera.

Indiferent insa de interpretari, un lucru este afirmat cu tarie: desi urmatoarea epoca glaciala este iminenta, ea poate fi incetinita. Dupa cum se vede, abia acum avem intr-adevar o teorie cu adevarat constructiva. Ea iti lasa o marja de actiune in care te poti agita, face propuneri si demara initiative, cu o generozitate comparabila cu cea a incalzirii globale. Daca ai o agenda, acum ai de ce sa o agati.

O agenda de actiune

Intrebarea fireasca este: ce poate fi facut in mod concret? Cu aceasta intrebare, paralela cu teoria incalzirii globale devine si mai interesanta. Sustinatorii ambelor teorii cred ca emisiile de dioxid de carbon trebuie reduse. Dar adeptii glaciatiunii merg mai departe. S-a vazut ca din perspectiva lor copacii (sau mai precis numarul lor) dau cheia ritmului glaciatiunii. Si din moment ce stim ca deforestrarea este rezultatul lipsei de minerale din sol, solutia se impune de la sine: remineralizarea tuturor padurilor de pe pamant (plus plantarea de noi copaci).

Nimic mai simplu. Asa cum spune Ephron, trebuie sa incepem prin a raspandi trei tone de praf mineralizat pe fiecare hectar vizat. Aceasta inseamna cateva milioane de hectare de paduri si jungle. De asemenea, trebuie distribuite alte milioane de tone pe alte milioane de hectare pe care padurile nu au crescut, dar ar putea creste. Apoi ar trebui “sa repetam aceasta operatiune, mereu si mereu, pana cand vegetatia globala va fi total revigorata.”

Ce altceva ar mai fi de facut:

1. stoparea tuturor activitatilor de constructii de pe glob “timp de un an sau mai mult” astfel incat toate fabricile de ciment sa se dedice exclusiv farimitarii acestui praf;
2. rationalizarea tuturor formelor de transport si “folosirea tuturor transportatoarelor militare si civile” pentru a duce acest praf la destinatie; si
3. mobilizarea guvernelor si voluntarilor pentru a distribui praful cu ajutorul “camioanelor si altor tehnologii ce urmeaza a fi inventate”. In ceea ce priveste costurile, Ephron estimeaza ca acestea vor fi de natura trilioanelor, “plus, minus cateva miliarde”.

Privind la toate aceste idei – fata de care protocoalele inteleptilor incalzirii globale sunt capodopere de pragmatism si realism – un rauvoitor ar fi inevitabil tentat sa se intrebe daca acesti oameni au cea mai vaga notiune privind implicatiile logistice si economice ale ideilor lor sau daca simtul realitatii face parte din bagajul lor mental. In aceasta privinta ar fi probabil multe de spus, dar cum altele decat detaliile punerii in practica a planurilor lor framanta in mod prioritar pe adeptii scoli de gandire pe care o studiem aici, nu mai insistam. Sa explicam.

O conspiratie globala demascata

Sustinatorii teoriei epocii glaciale sunt foarte iritati de ceea ce considera a fi o conspiratie globala. Pe scurt, dupa cum explica acelasi Ephron “este din ce in ce mai clar ca guvernul SUA a reusit sa puna pe picioare o masiva operatie de discreditare a consensului stiintific potrivit caruia intram intr-o epoca de racire globala. Nici nu poate fi altfel pentru ca guvernul american este instrumentului lobby-ului industriilor energetice care se opun tuturor planurilor ce le-ar afecta interesele”.

Partea cea mai interesanta nu este absenta industriei de ciment din aceasta conspiratie ci ca, dupa cum afirma Ephron, aceasta manevra include si finantarea cercetarii care sustine teoria incalzirii globale. Motivul: teoriile incalzirii globale sunt o excelenta forma de a deturna atentia de la problema reala. Teoreticienii racirii globale sunt intransigenti, gandesc la scala mare si cer interventii costisitoare imediate. Iata de ce adeptii incalzirii globale sunt aliatii naturali ai complexului militar-industrial. Si iata cum se explica rasucirea cu 180 de grade din mass media: de la recunoasterea realitatii racirii globale, la cea a promovarii temei incalzirii globale. Zice Ephron.

Acestea fiind spuse, ca am mai putea noi adauga ? Nimic. Poate doar atat: Daca lucrurile o vor tine tot asa si clima asta nu se stabilizeaza odata pentru totdeauna la o temperatura globala constanta si unica, numai umorul ne mai poate salva de alarmisti si ideile lor. Dar oare mai este posibil sa revenim la vremurile bune de alta data, cand temperaturile nu variau nebuneste, ca acum, de la iarna la vara si de la o emisfera la alta? Nu stim. Nefiind climatologi, lasam pe seama adevaratilor experti aceasta grea intrebare. Am intrebat, n-am dat cu parul.