Ramas bun, domnule caine. Sau despre comportamentul presei in campania electorala

Intr-o celebra fabula de acum mai bine de 2.500 de ani, Esop exemplifica astfel libertatea: un lup flamand, jigarit trece pe langa o ferma si vede un caine gras, cu blana lucioasa, bine hranit. “Hei, ii spune cainele de ce nu vii sa muncesti alaturi de mine la stapanul meu? O sa primesti mancare pe saturate, n-o sa mai duci grija zilei de maine.” “N-am nimic impotriva” ii raspunde lupul. “Dar spune-mi, ce-I cu parul ros de pe grumazul tau?” “Eh, mai nimic, e urma lantului cu care stapanul ma leaga din cand in cand. Deranjeaza un pic la inceput, dar cu timpul ajungi sa te obisnuiesti” ii raspunde cainele. “In cazul asta trebuie sa-mi iau ramas bun de la tine, domnule caine” ii spuse lupul facand cale-ntoarsa spre padure.

Morala este una singura: libertatea nu are pret. Ideea a fost exprimata in fel si chip in ultimele doua milenii si jumatate, de la latinul Tacitus, mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti in genunchi, la romanul Cosbuc: Tot una e daca-I murit flacau ori mos ingarbovit / Dar nu-I totuna leu sa mori, ori caine-nlantuit.

Conditia esentiala a unui jurnalist este aceea de a fi liber. Numai fiind liber vei avea libertate de exprimare. Numai fiind liber vei fi obiectiv si impartial. Numai fiind liber vei avea constiinta.

Dar libertatea, obiectivitatea, impartialitatea, interesul public nu fac parte din setul de valori al multor jurnalisti autohtoni. Ei sunt gata sa-si vanda pixul si constiinta celui care da mai mult. Cu cat mai mare este purcoiul, cu atat mai frenetic le este scrisul, mai spurcata gura si mai injectati ochii. E o concurenta feroce pentru a juca mereu “in alta liga”, una superioara, unde comanda vine direct, nu prin interpusi. Unde I se acorda toata atentia, fara a fi vamuita.

Televiziunile, fie ele pe malul Dambovitei, in cartiere selecte, in buricul targului, la marginea orasului sau in padure, s-au transformat din agora in esafod. Au loc seara de seara executii publice, lapidari sumare in cadrul carora calaii isi pun masca jurnalistului si sunt cei care arunca primii piatra. Astfel, negocierea dintre doi politcieni penali pe marginea legii care-I poate trimite dupa gratii este prezentata de acesti calai ai constiintei publice drept “o discutie normala intre doi parlamentari”, un dosar de megacoruptie este “o interventie brutala in campania electorala”, contracandidatul noului El Insusi este demonizat si bestializat dupa manualele livrate de tancurile sovietice in 1944.

Ei prezinta cele sase case obtinute “din trafic de copii” ale celui care “daca ajunge la Cotroceni va taia pensiile”, dar nu sufla o vorba despre cele sapte case ale contracandidatului. Ei fac dezvaluiri despre “uluitoarea vila” a parintilor din Germania (“Cum au reusit un tinichigiu si o asistenta medicala sa-si ia o astfel de casa?”), dar cand sunt intrebati despre “viloiul lui tata socru”, il pun repede la colt pe obraznic:”Dar ce, tata socru candideaza?”.

Ei pregatesc spectacole, numite emisiuni de televiziune, de un prost-gust si o nesimtire inspirate din tragi-comediile nord-coreene. Iubitului conducator ii sunt inchinate ode in direct: se vorbeste despre “statura impresionant sportivă”, despre “privirea atat de inteligenta”, despre “zambetul atat de omenesc”. “Ferice de mama care v-a nascut” isi incheie tantita cu pretentii de actrita puseul extatico-mistic. Satisfacut de elogiul “artistului poporului”, El se lasa pe spate in fotoliu, isi ia sotia de mana, camera strange la plan-detaliu pe degetele lor care se impreuna in modul “asa da bine”, inchide putin ochii si O asculta cum se roaga “sa nu mai fie ura, sa nu mai fie defaimare, sa nu mai fie atacuri mizerabile”.

Cainele de paza al democratiei si-a cam tocit coltii, ii place zgarda si farfuria cu resturi livrata regulat. A venit vremea fiarelor. Ramas bun, domnule caine!

Nota: Articolele publicate in aceasta sectiune sunt parte a unui proiect de monitorizare a comportamentului televiziunilor in campania electorale. Proiectul este sustinut de Fundatia Konrad Adenauer.