Teatrul Excelsior din București își deschide stagiunea 2026-2027 cu spectacolul „Marile speranțe”, adaptat de regizorul britanic Neil Bartlett după romanul omonim semnat de Charles Dickens. Dar cât de relevantă mai este povestea lui Pip, băiatul sărac care dorește să-și depășească condiția, pentru publicul tânăr din 2026? „Autorii clasici nu sunt clasici degeaba. Majoritatea au trecut testul timpului pentru că au reușit să apese răni vechi, nevindecate și nevindecabile ale condiției umane”, spune regizorul Andrei Huțuleac, într-un interviu pentru publicul HotNews.
Ce ne poate învăța povestea lui Pip? „Că e sănătos să avem ambiții, dar că nu e sănătos ca ele să ne domine”, explică artistul.
Următoarea reprezentație a piesei „Marile Speranțe” va fi pe 13 noiembrie, la Teatrul Excelsior.
Povestea îl urmărește pe Pip, un băiat sărac care-și dorește să scape de lumea în care s-a născut, așa că întâlnirea cu Estella și domnișoara Havisham îi va schimba destinul, cât și modul în care se privește pe sine. Din dorința de a deveni altcineva, el își transformă rușinea în ambiție iar ambiția, în promisiunea că undeva, dincolo de existența pe care o cunoaște, trebuie să existe o versiune mai bună a propriei persoane, potrivit sinopsis-ului oficial al spectacolului. Însă, drumul pe care-l alege nu este lipsit de sacrificii, de la îndepărtarea celor iubiți, până la fuga de sine.
Huțuleac, câștigător a două premii UNITER pentru „Cel mai bun actor în rol principal”, în 2017 și 2019, dar și câștigător la TIFF în 2021 (Premiul Zilele Filmului Românesc pentru Debut, cu filmul DogPoopGirl), a ales să regizeze nu doar o poveste care rămâne la fel de actuală în prezent, cum a fost și la 1860, cât și una de interes pentru noua generație, pe scena singurului teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți.
„Obsesia de a ne depăși condiția și de a ne blinda cu markeri exteriori care țin de statut social – haine, bani, mașini, telefoane – e veche de când lumea, dar pare că se acutizează astăzi, când presiunea socială atârnă mai greu pe umerii noștri, inclusiv din cauza rețelelor sociale. Cei mai susceptibili în fața acestei presiuni sunt oamenii tineri. Când ești la început vrei cu orice preț să fii acceptat, integrat, asumat de gașcă. Și ești dispus să faci aproape orice pentru asta. La fel cum e și Pip dispus”, spune Huțuleac pentru HotNews.
Publicul este invitat să fie părtaș la modul în care Pip analizează ce a câștigat și a pierdut în încercarea de a-și depăși originile, dar și la propria introspecție, într-un spectacol care ne arată cum ne putem construi identitatea din privirile celorlalți, dar și prețul acestui demers. „E absolut normal ca ființa umană să caute să-și depășească condiția. Termenii în care facem însă aceste salturi se pot negocia, mai întâi cu noi înșine, apoi cu societatea. Problema apare când plecăm de la certitudinea simplistă că mai mult înseamnă întotdeauna mai bine. Ceea ce, evident, nu e tot timpul adevărat”, adaugă regizorul.
„Când ești la început vrei cu orice preț să fii acceptat”
– Când v-a venit ideea să faceți „Marile speranțe” și de ce credeți că povestea lui Dickens are ceva de spus publicului de astăzi?
– Andrei Huțuleac: „Marile speranțe” vorbește despre ambiție oarbă, despre pasiuni obsedante, despre dorința oamenilor de a fi altceva decât sunt și, în esență, despre rușinea fiecăruia dintre noi de a fi pur și simplu ceea ce suntem.
Limitele speciei sunt aceleași de la începutul civilizației și până acum, iar marea calitate a unui autor clasic cum e Dickens este că, prin însuși talentul lui, e conectat la acest fir roșu care străbate existența umană de la 1860, când a fost scris romanul, și până azi.
Autorii clasici nu sunt clasici degeaba. Majoritatea au trecut testul timpului pentru că au reușit să apese răni vechi, nevindecate și nevindecabile ale condiției umane. Ideea de a face textul mi-a venit după nesfârșite dialoguri constructive cu directoarea interimară a teatrului, Maria Rotar.
Interesant, din perspectivă anecdotică, e că discuțiile noastre au început de la „Marile speranțe”, pe care inițial l-am refuzat ca potențial text din cauza unei adaptări nefericite, și s-au încheiat, după trei luni, tot cu „Marile speranțe”, în adaptarea foarte inteligentă a regizorului britanic Neil Bartlett, pe care într-un final am agreat-o.
– Excelsior este un teatru dedicat în primul rând tinerilor și adolescenților. Ce teme din „Marile speranțe” credeți că îi pot interesa astăzi și le pot da de gândit? – Spectacolul spune povestea lui Pip, un băiat sărac din Anglia rurală care se îndrăgostește de o fată „din lumea bună” și încearcă să devină altcineva de dragul ei.
Obsesia de a ne depăși condiția și de a ne blinda cu markeri exteriori care țin de statut social – haine, bani, mașini, telefoane – e veche de când lumea, dar pare că se acutizează astăzi, când presiunea socială atârnă mai greu pe umerii noștri, inclusiv din cauza rețelelor sociale.
Cei mai susceptibili în fața acestei presiuni sunt oamenii tineri. Când ești la început vrei cu orice preț să fii acceptat, integrat, asumat de gașcă. Și ești dispus să faci aproape orice pentru asta. La fel cum e și Pip dispus. Numai că, dacă ai puțin noroc, viața te învață că există mai multe drumuri spre succes, în funcție de cum definim acest termen, și că victoriile autentice au un gust mult mai bun dacă sunt muncite pas cu pas și nu arzând etape. În orice caz, cred că nu doar temele montării sunt interesante pentru publicul tânăr, ci mai ales ritmul ei și vivacitatea cu care actorii sar de la un personaj la altul, condensând în două ore și jumătate 600 de pagini de roman.
„Povestea nu invită la pasivitate”
Piesa „Marile speranțe”. Teatrul EXCELSIOR. FOTO: Cosmin Kleiner Stoian
– Ați construit spectacolul din perspectiva lui Pip ajuns la maturitate, care încearcă să-și înțeleagă trecutul. Ce ne poate spune această perspectivă despre felul în care ne raportăm la cei din jur și la așteptările pe care societatea le are de la noi? – Există ceva foarte uman în rușinea retrospectivă față de omul care ai fost. Ne uităm înapoi și ne întrebăm cum am putut să nu vedem lucruri care astăzi ni se par evidente. Dar cred că maturizarea presupune și o anumită tandrețe față de prostia celui care ai fost.
Pip nu poate deveni omul care povestește fără să fi fost mai întâi băiatul care s-a lăsat orbit. Iar ceea ce descoperă în final e un adevăr atât de des repetat încât a devenit mai întâi un truism și apoi un clișeu: de multe ori, tot ce contează e deja lângă noi și nu trebuie căutat în altă parte. Dar povestea nu invită la pasivitate și la o mulțumire leneșă cu ceea ce suntem.
E absolut normal ca ființa umană să caute să-și depășească condiția. Termenii în care facem însă aceste salturi se pot negocia, mai întâi cu noi înșine, apoi cu societatea. Problema apare când plecăm de la certitudinea simplistă că mai mult înseamnă întotdeauna mai bine. Ceea ce, evident, nu e tot timpul adevărat.
– Este spectacolul și o critică la adresa societății moderne cu privire la această obsesie pentru succes și validare? – Fără îndoială, dar nu prioritar. Accentele sociale și politice din spectacolele mele sunt implicite, nu explicite. Când încep lucrul la un proiect caut rădăcina lui umană, caracterul lui universal și accept că, dacă parcurg drumul așa, cel mai probabil vor apărea și niște implicații sociale sau politice care țin de grila de lectură pe care contemporaneitatea o pune pe material. Dar ele mă preocupă ca element secundar. Prioritatea e să caut în material sămânța general valabilă care poate ține oamenii împreună, conectați, în sala de spectacol.
– Social media ne face astăzi să ne comparăm permanent cu ceilalți și să avem impresia că viețile lor sunt mai bune decât ale noastre. Ce ne poate învăța povestea lui Pip despre cum ajungem să ne înțelegem propriile dorințe? – Că e sănătos să avem ambiții, dar că nu e sănătos ca ele să ne domine.
„Trebuie să fim dispuși să ne schimbăm pentru a putea trăi împreună”
Regizorul Andrei Huțuleac FOTO: Andrei Gândac
– Ce a rezonat cel mai mult cu dumneavoastră din romanul lui Dickens și ce v-ați dori să ajungă la spectatori prin această reinterpretare? – Faptul că niciunul dintre noi nu e absolvit de ispita de a deveni repede mai mult decât suntem sau mai mult decât putem într-o etapă anume. Iluzia nesănătoasă că succesul facil e succes adevărat ne pândește pe toți, la fiecare colț. Mi se pare foarte frumos că Pip ajunge să creadă că marele eveniment al vieții lui este apariția acestor „mari speranțe”, când, de fapt, lucrurile cu adevărat importante i s-au întâmplat deja. Oamenii care îl iubesc, relațiile care îl formează, gesturile de bunătate pe care la un moment dat ajunge să le considere insuficiente sau chiar rușinoase sunt deja acolo. Numai că el nu le mai poate vedea.
– În povestea lui Pip există și ideea că putem obține lucrurile pe care ni le dorim și să descoperim că ele nu ne fac fericiți. Ce credeți că putem învăța din poveste, astfel încât să ne aflăm dorințele autentice?
– Să fim mai atenți la realitate. Care de multe ori nu e strălucitoare și, tocmai de aceea, nu ne captează cu ușurință atenția. Să avem o mai mare capacitate de atenție la lucruri așa cum sunt ele. Să fim stăpânii atenției noastre, într-o epocă în care ea a devenit bun tranzacționabil.
– Pip crede că trebuie să devină altcineva pentru a primi iubirea pe care și-o dorește. Dacă ne uităm la relația dintre el și Estella, ce ne poate spune despre iubirea pe care încercăm să o câștigăm schimbându-ne pe noi înșine?
– Aici discuția merită să fie mai amplă. În primul rând, pentru că spațiul public e dominat de o idee conform căreia „dacă mă iubește, mă acceptă așa cum sunt”. Ceea ce mi se pare fals. Traiul în societate e o negociere perpetuă. Nimeni nu e obligat să accepte pe nimeni ca atare. Creăm conexiuni în funcție de priorități și de limite pe care le stabilim în relație cu noi înșine și cu ceilalți.
Trebuie să fim dispuși să ne schimbăm pentru a putea trăi împreună, inclusiv pentru a iubi și a fi iubiți. Facem asta de mici și ne stabilim, conștient sau inconștient, limitele în care practicăm aceste schimbări. Problema lui Pip este că ajunge la cealaltă extremă: nu pot fi iubit decât dacă înving la jocul social.
Aici schimbarea încetează să mai fie negociere și riscă să devină anulare de sine. Ambele extreme au la bază date verificabile despre felul în care funcționăm, însă niciuna nu reprezintă un adevăr absolut. Viața pe pământ e o perpetuă negociere, nereglementabilă. Trebuie s-o luăm pas cu pas și să gândim existența mai degrabă în baza unor principii, care se mulează pe context, decât în interiorul unor reglementări rigide care să ne sufoce.
– Există în spectacol și ideea că uneori primim exact lucrul pe care ni l-am dorit și descoperim că nu ne face fericiți. De ce credeți că oamenii continuă să alerge după lucruri despre care cred că îi vor face fericiți?
– Pentru că prioritizează acest concept abstract care este fericirea. Vorbim mult despre fericire, dar greu putem defini ce ne face cu adevărat fericiți. Aproape niciodată nu știm să punem degetul pe ea. Și totuși, totul în jurul nostru încearcă să ne convingă că această abstracțiune există și e palpabilă, calculabilă, măsurabilă științific. Nu e.
Fericirea, ca orice alt concept care ne ține laolaltă din perspectivă socială, e ceva ce trebuie să negociem în raport cu noi înșine și cu cei din jur. Orice ambiție are un cost, orice decizie are consecințe. În funcție de cum știm să armonizăm această dinamică, suntem, pe rând, mai fericiți sau mai puțin fericiți.
„Cred că urmează vremuri minunate pentru meseriile liberale”
– Din perspectiva regizorului, simțiți o responsabilitate față de public în alegerea temelor pe care le aduceți pe scenă?
– În primul rând simt o responsabilitate față de mine, care se reportează invariabil și asupra publicului. Simt responsabilitatea de a alege texte care mă interesează, care mă emoționează, cărora le găsesc relevanța în contemporaneitate la momentul în care decid să le montez. Și plec de la premisa că, dacă pe mine mă emoționează și mă interesează, ele vor fi interesante și pentru publicul larg.
– Cum vedeți rolul teatrului astăzi, într-o perioadă în care societatea trece prin schimbări și există multă instabilitate politică, economică și socială? Poate teatrul să fie o formă de rezistență în fața acestor schimbări?
– Teatrul coagulează comunități și le dă speranță. Sunt foarte optimist vizavi de importanța pe care fenomenul o va căpăta pe măsură ce traiul în societate va fi din ce în ce mai conectat la ambiții tehnologice și din ce în ce mai puțin centrat pe ființa din carne și oase. Cred că urmează vremuri minunate pentru meseriile liberale. Și am credința sinceră că teatrul și cultura își vor recâștiga locul în centrul societății. Fiindcă planeta asta rece la care muncim are nevoie de un centru cald.
– În contextul în care trăim, dacă priviți spre viitorul apropiat, ce vă aduce speranță și ce vă sperie?
– Îmi aduce speranță credința că artiștii vor ocupa un loc important în civilizația tehnologică a viitorului. Și mă sperie posibilitatea ca această afirmație a mea să fie greșită.
Abonează-te
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Abonează-te la Newsletter
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Felicitări! Te-ai abonat la „Partea Bună”.
Abonat
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
