REPORTAJ. Cătălin Nechifor a plecat cu soția în Italia cu autocarul în mai 2007, iar pe Daria, care avea patru ani, au lăsat-o la bunicii din Timișoara. Era o soluție provizorie. „Am zis că ne plătim datoriile și după aia ne întoarcem acasă”

• Elena Stancu și Cosmin Bumbuț călătoresc de 6 ani cu autorulota prin Europa și documentează comunitățile de români din diaspora
• Două dintre poveștile românilor din diaspora publicate pe Teleleu.eu (și pe Hotnews și Libertatea) au fost nominalizate pe lista scurtă la True Story Award, o prestigioasă competiție globală care premiază jurnalismul narativ
• De aceste sărbători de iarnă, au vorbit cu românii din Forli, Italia. Aceasta este una dintre poveștile lor.

Cătălin Nechifor, 47 de ani, frământă aluatul pentru cozonaci, soția lui, Alina, 41, fierbe urechile, picioarele și coada de porc pentru răcituri (au primit pachet acum câteva zile de la Moldova), iar fiica lor, Daria, 21, prepară crema pentru prăjitura Tosca, pe care a învățat s-o facă de la Bianca, soția preotului de la biserica ortodoxă din Forlì. Pe masa din bucătăria mică e deschis caietul cu rețete scrise de mână de Alina, unde e și rețeta de cozonaci a mamei lui Cătălin, singura care le iese, pentru că o fac cu plămădeț, drojdie amestecată cu zahăr, făină și lapte.

Ziua lui Cătălin a început cu „o porție de bocet”: „O sun dimineață pe mama: «Te-ai apucat de treabă?». Cu jumătate de gură zice: «Am frământat cozonacii, dar nu-mi vine să fac nimic. Pentru cine fac? Nu-i nimeni acasă»”. Din cei patru copii ai ei, doi trăiesc în Italia, o fiică lucrează la căpșuni în Spania, iar alta locuiește la Timișoara.

Cătălin e din Dealu Mare, comuna Zorleni, la trei kilometri distanță de Bârlad, iar soția lui, Alina, e din Timișoara. În 2006, locuiau la părinții Alinei, într-un apartament semidecomandat cu două camere: părinții dormeau în sufragerie, bunica bolnavă în bucătărie, iar ei doi împreună cu fetița lor, Daria, împărțeau dormitorul cu cele două surori mai mici ale Alinei.

Nu aveau nicio speranță că ar putea să-și cumpere un apartament în România. Depuseseră un dosar la primărie pentru un program de locuințe pentru tineri (ANL), dar trecuse un an fără să primească răspuns. Plăteau rate la bancă pentru un telefon și un frigider, iar cu salariile pe care le câștigau la fabrica de cablaje abia reușeau să le acopere.

Cătălin îi avea în Italia pe sora lui mai mare, Gabriela, și pe cumnatul lui, Constantin, care i-a găsit de lucru în construcții la Forlì. Au venit cu autocarul în mai 2007, iar pe Daria, care avea patru ani, au lăsat-o la bunicii din Timișoara. Era o soluție provizorie. „Am zis că ne plătim datoriile și după aia ne întoarcem acasă”, spune Cătălin.

Daria era răsfățată de bunici, dar asta nu-i alina dorul. „Cred că o să-mi amintesc toată viața vara când au venit părinții și dup-aia trebuia să plece înapoi în Italia”, povestește ea. „Venise că hai să stăm un pic împreună, dar eu deja aveam lacrimi la ochi că înțelegeam că trebuia să plece. Și aia mi-amintesc, că au plecat și eu am rămas acolo.”

Daria vorbește cu un amestec de accente din Banat și Moldova, iar cuvintele pe care nu le știe în română le spune în italiană. Face eforturi să vorbească frumos și corect, de parcă ar da un test de limba română.

Alina și Cătălin au locuit în primul an acasă la Gabriela și Constantin, care stăteau într-un apartament de două camere închiriat în Forlì. Bărbații lucrau împreună în construcții, iar femeile la curățenie.

După un an, s-au mutat singuri și au adus-o și pe Daria în Italia, pe care au înscris-o la școală. Nu știa niciun cuvânt în italiană, nici măcar să ceară la baie, așa că a făcut pe ea. Se simțea marginalizată și nu avea prieteni printre copiii italieni. „Mi-era rușine să-mi zic numele, că nimeni nu știa să-l pronunțe. Și, na, ești străină, ești româncă, era ideea asta că vii să furi.”

Reportajul complet poate fi citit aici.