REPORTAJ din Kiev, de Ziua Independenței Ucrainei. „Dacă țara vi se pare un concept vag, aflați că noi luptăm întâi pentru familiile noastre, pentru copii și apoi pentru țară”

Ucraina sărbătorește pe 24 august declararea independenței, în 1991, adică ruperea de Uniunea Sovietică. O discuție cu oamenii din Kiev ne arată, într-un fel nepretențios și direct, ce avem și ce putem pierde, relatează din capitala Ucrainei Răzvan Cornețeanu, cel care a condus mulți ani grupuri de presă precum Ringier și Adevărul. 

Valentina vorbește cu el. În jur, răspândite în piață, zeci de adolescente fac la fel – șoptesc cu iubiții lor. E o seară de sâmbătă răcoroasă la Kiev. În centrul orașului sunt mii, zeci de mii de steaguri și fotografii cu tinerii căzuți pe front în cei trei ani și jumătate de război. 

Valentina nu vorbește cu un om, ci cu o astfel de poză. Am venit aici pentru că duminică, 24 august, e ziua independenței Ucrainei și atât am putut să fac. 

În week-end, în întreaga Europă tinerii umplu străzile, piețele, cafenele, ascultă muzică, se țin de mână și vorbesc. După căderea Zidului Berlinului, aceste scene s-au extins și la partea vitregită de continent, unde nici muzică rock nu aveam voie să ascultăm. 

Dintre toate țările, Rusia nu a fost de acord cu acest nou aranjament post 1990. Dar, așa cum declara scriitorul Robert D. Kaplan într-un interviu în Revista 22, multă vreme Kremlinul nu a avut putere să conteste schimbarea lumii. Când și-a recăpătat puterea, a făcut ce a făcut întotdeauna: a atacat. 

Valentina lucrează la o firmă de tehnică militară

Intru în vorbă cu Valentina. Am sentimentul că sunt în fața unui copil transformat brusc în adult. Caut să fiu atent, precaut, să nu o deranjez, să nu o bruschez cu întrebări. 

Îi spun de unde vin, o întreb care e istoria ei și a bărbatului din fotografia aflată în fața ei. Mă refuză. 

Încerc o glumă, oricât de nelalocul său sună gestul. Fata râde așa cum râde cineva care n-are chef sau care n-a mai râs de mult. Aflu. Roman Gorobeț Gozirev, bărbatul mort din poza de lângă noi, este cumnatul ei. Sunt surprins. Puteam să jur că era vorba de soțul sau prietenul ei. 

Valentina lucrează la o firmă „mil-tec”. Adică de tehnică militară. Dacă Ucraina are acum, așa cum recunosc și generalii americani, cea mai experimentată armată a Europei, societatea ucraineană este, la rându-i, cea mai rezistentă economic și mental comunitate europeană în fața catastrofei. 

Cuvintele lui Neagu Djuvara

Gândurile îmi fug. Mă gândesc la Neagu Djuvara și la 26 iunie 1940, pactul Ribbentrop-Molotov, înțelegerea Hitler-Stalin. Am pierdut mari părți din țară. Noi de ce nu am putut să fim curajoși?

Comparația juxtapune epoci, situații, are gradul ei de simplificare, dar nu-mi pot opri gândurile.  Djuvara a spus: „Există un principiu de la care nu aveam voie să ne abatem: Nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică făcută în ultimii 50 de ani: noi trebuia să ne batem împotriva rușilor, chiar de nu ar fi durat decât 8 zile”.

În Istoria Românilor Povestită celor Tineri, Djuvara explică de ce crede că „trebuia să ne batem” – „Mai întâi fiindcă trebuia să ne batem, apoi fiindcă, judecând aposteriori, putem spune că în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puțin catastrofale pentru țară; am fi pierdut infinit mai puțini oameni decât am pierdut apoi în două campanii, una în Rusia până în Caucaz și Stalingrad, cealaltă pănă la Praga, dar mai cu seamă am fi dat lumii o imagine mult mai nobilă ceea ce este de importanta vitală pentru tine însuți”.

Valentina îmi spune că pe sora ei o cheama Anastasia. Aveau ea și Roman o viață frumoasă, adică normală, înainte de război. Erau căsătoriti și locuiau într-o localitate lângă Rivne, un oraș din vestul Ucrainei. 

Tatăl e pe front, la 57 de ani

Casa lor se găsea undeva spre granița cu Belarus și a Poloniei. Roman a murit acum 2 ani și, îmi povestește Valentina, sora ei a intrat într-o perioadă în care abia a vorbit. 

Roman a murit în luptele de la Bahmut. A fost soldat doar trei luni. Atât. La trei luni de la trimiterea pe front a murit. 

Soția lui Roman și sora ei, după ce a depășit momentul de criză, s-a mutat în alt oraș Hmelnițchi. 

Mama fetelor lucrează în Polonia. Cand discuția ajunge la tatăl lor, ascult informația, deși mi-e greu să o internalizez: are 57 de ani și, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat în familie, e pe front în prima linie. 

Valentina îmi explică faptul că, cel puțin când e vorba de tatăl său, explicația este că el spune că luptă în primul rând pentru familie, pentru copii, apoi pentru țară. 

Se lasă noaptea la Kiev și e din ce în ce mai frig. Valentina a plecat. Se mișcă greu, o tânără ajunsă adultă împovărată prea timpuriu. 

Mă plimb printre simboluri. Sunt steaguri care comemorează morții din toate țările. 

Mă uit dupa steagul României. Nu-l găsesc, dar probabil că eu nu văd bine.  

Dialogul dintre oameni și fotografii continuă. Poate că în multe dintre orașele continentului nostru, cuvântul „țară” sună vag, aproape imaterial. Aici, țara are forma concretă și indestructibilă a șoaptelor.