Revizuirea punctelor esențiale din educație
În capodopera distopică Eu, Supremul, scriitorul sud-american Augusto Roa Bastos sugerează într-o scenă sinistră destinul popoarelor asuprite, în afară și pe dinăuntru, din istoria tulbure a Americii de Sud: sinecdoca se referă la un pui de pisică, pe care barbarul dictator Jose Gaspar Rodriguez de Francia, personaj politic real, un monstru de inteligență autocentrată și bestialitate vicleană, îl ține ascuns de alte vietăți și de lumina sfântă a soarelui de la naștere până la vârsta de trei ani, când, biet animal cu instinctele amorțite, este aruncat, spre confirmarea stăpânului care crede a controla firea propriului popor prin arbitrar și inginerie socială, în mijlocul unei gropi cu șobolani hămesiți. Rezultatul nu este greu de bănuit pentru oricine. De multe ori putem spune că și poporul român actual, lăsat de izbeliște și jucat pe degete de propria neștiință și nevolnicie dovedite după 1989, este asemenea unui pui de pisică din parabola paraguayanului Roa Bastos. Națiunile sunt, firește, mai numeroase decât un membru singular al speciei și, de aceea, suferința și pierderile se amortizează relativ nedureros, chiar dacă acestea nu își pot reveni cultural, economic și politic decenii sau chiar secole de-a rândul, minoratul constituindu-se într-o tară identitară, într-o ,,groapă de fundație” absurdă, ca în romanul corintic al rusului Andrei Platonov, în care muncitorii sapă pentru un viitor pâclos în care nu mai cred realmente și pentru o idee pe care, în răstimp, au uitat-o pe deplin.
România de astăzi este în interior o societate fără busolă, pe care până și noi, victime, torționari și vinovați deopotrivă, o recunoaștem în bancurile dulci-amărui cu care defilăm fără jenă în spațiul public. Din afară, se face paradă de europenism și integrare culturală și economică în Uniunea Europeană. Străinii buni apreciază intențiile localnicilor de a-i imita, dar maimuțăreala trufașă și lașă nu poate să le scape. Cu toate acestea, rolul nostru îndoielnic, eminamente vulnerabil, de baricadă ultimă a Europei centrale în fața avansului de la est ne mai animă instituțiile de stat, inerte, superficiale, pierdute în inconsistență și insignifianță, blocate pe un pilot automat îngălbenit de acum 20-25 de ani. Integrarea socio-economică este aproape deplină, însă rezultatele pozitive nu se văd decât în câteva orașe, mare parte a societății trăind de pe o zi pe alta, abandonată de capitalismul global, în care nu știe ce să facă în afara meseriilor repetitive și prost plătite, din care nu se poate stoarce decât puțină plusvaloare. S-a emigrat suficient, iar nici Occidentul nu o duce strălucit din punct de vedere al creșterii economice în clipa de față. O încercare de a căuta o soluție ameliorativă pe termen lung ar consta în investiția vizionară în educație. Burse sociale consistente, injecții de capital de stat în zonele sărace ale României pentru îmbunătățirea infrastructurii și personalului școlare, o politică demografică coordonată de la centru, salarii atractive pentru cei mai buni absolvenți din universități integrați în învățământ, toate acestea în speranța că un grad ridicat de educație ar putea, la un moment dat, neprecizat în timp, ce-i drept, să ducă la dezvoltarea materială a societății și, implicit, a națiunii române. Fie că vom deveni un județ al Uniunii Europene, cum se preconizează, fie că vom rămâne relativ suverani, o societate în care inteligența și caracterul sunt cultivate serios în școli poate spera la bunăstare, la pace și la o prosperitate moderată. Însă, la noi, baterea pasului pe loc și simulacrul jenant din multe puncte de vedere, la care ne pretăm din a doua jumătate a anilor ’90 ai secolului trecut, continuă nestingherite, de nimeni amendate în afara facil discernabilei sărăcii românești. Ne indignăm cu furie la ceea ce considerăm ciudățeniile lumii occidentale și ne speriem la problemele lor reale, accentuate în ultimele decade, de la emigrația fără integrare eficientă la dizolvarea familiei tradiționale, pe fond de îmbătrânire generală și stagnare macroeconomică, dar nu ne place să observăm că Vestul încă deține o clasă de mijloc prosperă, o sferă publică relativ funcțională, o industrie oarecare, o cultură locală interesantă pe alocuri, în timp ce noi suntem, pe mari porțiuni, ancorați în deșertul haotic nouăzecist, al capitalismului periferic de Lumea a Treia, pe care l-am rezolvat doar parțial (sau alții au realizat-o pentru noi) în București (și pseudojudețul Ilfov, de fapt, marele cartier rezidențial al capitalei), Cluj, Iași, Craiova, Timișoara, Constanța, Sibiu, Brașov și probabil enumerarea se epuizează curând. Mai abitir decât buticarii de cartier sau comercianții mărunți din mediul rural, mai deplorabili decât micii fermieri și zootehniști ,,de cumetrie”, mai răi decât proprietarii de firme de transport regionale, care-și încă plătesc angajații la negru, de departe, angajații statului, porecliți ironic bugetari, în lipsa de altă identitate certă, participă, sub bagheta unor politicieni ipocriți, corupți și slabi, aserviți din oficiu unui Occident pe care nu-l înțeleg și căruia nu sunt deloc în stare să-i opună o altă viziune europeană, dar românească, la înapoierea colectivă a României. ,,Agenți ai reacțiunii”, cum s-ar fi zis pe vremuri, dar de data asta trecutul spre care trag este altul, cel moștenit din descompunerea anilor ’80 și anarhia anilor ’90, angajații sau lucrătorii statului român nu-și iubesc în fapt țară și nu-și tratează profesionist semenii.
Avem o nouă și proaspătă lege a învățământului preuniversitar și alta a celui universitar din iulie 2023. Se presupune că s-a lucrat la ele ani de-a rândul, sub egida programului România educată, care abia prin această lege capătă concretețe, vizibilitate și credibilitate. Carnea legii se așază, pare-se, pe scheletul de titan al proiectului România educată. Suntem deja în întârziere cu redactarea procedurilor și a regulamentelor care ar trebui să completeze legile sistemului de educație româneasc. Și totuși, nici nu s-a uscat bine cerneala pe textul acestor două legi că Legea nr. 296 din 26 octombrie 2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung anulează măcar în parte calendarul implementării Legii învățământului preuniversitar Nr. 198 din iulie 2023. Printre altele, dispariția sau reformarea radicală a inspectoratelor județene, de sector și cel al municipiului București se amână după 1 ianuarie 2025, când responsabilitatea aplicării Legii învățământului preuniversitar Nr. 198 cade în sarcina unui alt guvern, nenăscut, și unor alte partide politice decât cele de acum (sau poate aceleași, spun sondajele, dar cu alte mize decât acum). Cu siguranță, un alt președinte va dirija din umbră viața politica românească, acaparată de recuzita sa uzată. Cel mai probabil legea va suferi atâtea amendamente și adaosuri prin hotărâri de guvern și de ministru încât forma sa inițială, despre care nu se știe încă prea multe în unitățile de învățământ din prezent, va ieși complet modificată sau anevoie de reconstituit în forma sa originară.
De ce au primit inspectoratele școlare clemența din oficiu a guvernului actual? Se poate răspunde în mai multe feluri, dar cel mai dureros este motivul central: pur și simplu examinarea imparțială, eficientă și corectă de către un corp de inspectori școlari nu se poate realiza organizat și predictibil în România. Această neputință structurală de mult confirmată, pe care A.R.A.C.I.P.-ul, care ar fi trebuit în mare măsură să înglobeze sarcinile de lucru ale fostelor inspectorate de la 1 noiembrie 2023, o împărtășește, a determinat prelungirea cu un an și câteva luni, poate chiar mai multe, reforma de (pe) hârtie a educației. Apoi, vin la rând motivele intrinseci, mai puțin relevante, dar esențiale în sistemul românesc de învățământ: teama de a pierde controlul birocratic asupra școlilor, descentralizate doar în plan discursiv, lipsa unor pârghii certe de a plasa în poziții politice, remunerate substanțial față de volumul de muncă impus, cei mai fideli profesori și directori din sistem, recompensarea membrilor de partid harnici în a face servicii personale și devotați unei grupări de interese sau măcar unor persoane cu influență certă pe culoarele vreunui partid aflat la putere. Acestea ar fi rațiunile din spatele acestei derogări de natură politică imediată. Altminteri, inspectoratele nu mai funcționează normal de zeci de ani, pierdute pe lungul drum spre europenismul din rapoarte și din devizele grase de deplasări în străinătate cu scop didactic și pedagogic la nivel oficial: cele mai multe inspecții de specialitate se îndeplinesc de ,,armata de rezervă” a metodiștilor, unii din aceștia mai solid pregătiți și mai onești decât inspectorii în funcție (slavă meritocrației!), iar cele mai multe școli sunt prin conducerea lor fie ocazional brutalizate verbal de inspectorii de management educațional sau de resurse umane, care cer pe gură ceea ce nu pot ordona în scris, căci legea este alta, fie ocolite cu grație dacă directorii sunt foști inspectori sau, desigur, defilează sub acoperire, blindați politic, școlile funcționând în provizoratul impus de o mână de inspectori care nu au trecut un examen de ocupare a funcției (de parcă organizarea acestuia nu ar putea fi la rândul ei coordonată în folosul ,,oamenilor noștri”) și care se schimbă între ei de la o guvernare la alta cu viteza cu care cad și se creează guverne, adică la maximum doi-trei ani. Practic și reducând totul la esență, inspectoratele nu lucrează nici la 10% din capacitățile lor teoretice, înscrise în lege și subînțelese din regulamentele și metodologiile impuse de Ministerul Educației. Presupunând prin absurd că Legea învățământului preuniversitar Nr. 198 din 2023 ar fi găsit funcționărimea statului roman într-o stare ceva mai puțin lamentabilă, defetistă și pensionabilă decât în prezent, reformarea inspectoratelor prin inaugurarea unor direcții județene sau municipale, cu sprijinul unui A.R.A.C.I.P. supradimensionat și cu puteri sporite, s-ar fi izbit de un zid de piatră inexpugnabil: unde s-ar fi găsit personalul suficient de specializat și recunoscut ca să livreze reforma mult dorită pe cale orală? _
INTERVIURILE HotNews.ro