Richard Branson, Jeff Bezos – zbor în spațiu. Ce le-aș face eu ăstora, dacă tot plătesc 250.000 de dolari

Mâine, 11 iulie, Richard Branson face primul său zbor în spațiu. Visează să ajungă la 88 km deasupra Pământului. Jeff Bezos dă o fugă și el în spațiu pe 20 iulie. Cică, ar ajunge la granița dintre Pământ și Spațiu. E o nerușinare. Pe bani mulți o face oricine. Septic la cap te duci și te-ntorci ca prostul. Săracii și poeții, care au fost în stele cu mațele goale, ăia sunt excluși de la acest drum.

Oamenii care dau 250000 de dolari să urce în spațiu sunt oameni lipsiți de imaginația aia adevărată, numită poetică. Banul mult se face de râs în continuare. Obsesia aia, care, sanchi, trebuie să-ți dea acces la tot. Banul în sine nu face decât mai searbăd drumul. Aha, deci asta era? Nu e nimic. Aha, m-am rotit de 7 ori? Ce plictiseală. Poeții au trăit de sdemii de ori plictiseli de astea și ne-au făcut lumea bizară, necuprinsă, respirabilă.

Există, nu zic nu, o imaginație a celor cu bani. Dar cu mult mai mișto este ce a celor fără bani. Să zbori fără să zbori. Priviți cu ce cuvinte anoste s-a scris despre zborurile ăstora bogați, Branson și Bezos, și vedeți cât de limitat le e limbajul. Cât de searbăd le e sufletul. Aha, bem șampanie și halim caviar la micul dejun. Bun, am plătit, normal că mănânc. Pangolin pe ghimbir la prânz. Mi se cuvin toate astea. Vin de băut de șaptemii de ani, da, am plătit. Să-ți împlinești toate TOATE poftele e cea mai mare obrăznicie și prosteală a omului.

Cât de puțin știu acești oameni să vadă dincolo de o călătorie. Până și promisiunile pe care trebuie să le împlinească-să și le satisfacă sunt penibile. Vă duc acolo, zice Richard, să ascultați liniștea. Haide, bă, vino la noi la Urlați în vie să asculți liniștea. Vino la 250000 de dolari să plutești, vino să ai parte de nu știu ce suprize. La șdemiliarde n-aveți urechile să ascultați liniștea. Nu știți să ascultați liniștea.

Hahaha, păi, vino în România să vezi surprize, dar ia, bă, un covid indian sau brazilian de la sursă și urmărește-ți surprizele propriului corp. Reziști la astea?

Se zice de concurență Bezos și Branson? de Bani? de Surprize? Băi, dacă n-ai o metafizică în tine nimic nu te satisface. Arta poeziei este să te mulțumești cu puțin, să faci aur din puțin. Puțin, da, de exemplu, să iubești invizibilul, puținul infinit e metafizica. Dă-o în mă-sa de fizică, iubește imaginația, poveștile.

Iubește Iadul ăla al imaginației, unde o rachetă nu-i doar o rachetă făcută din nu știu ce reciclabile.

Unde un motor nu e doar un motor căruia să-i știi timpii și piesele.

Imaginația noastră a celor rămași pe pământ, a săracilor și poeților, este cu mult mai surprinzătoare.

Fiindcă nu atingem stelele ca să credem că există.

Le vedem de la distanță și le dăruim poveștile noastre, născocirile noastre.

Știm că sunt acolo, deasupra, și la fel de bine putem fi dezamăgiți, le bănuim, poa’ să nu fie. Drumurile lui Bezos și Branson sunt cele mai plictisitoare din lume. N-au ce arăta. Științific, treaba lor. E ca un vaccin, gata, îl facem. Dar ei nu vor știință pură, ei vor distracție, show. Păi, nu puteam sta acasă să văd finala de la Wimbledon sau de pe Wembley? Să țin cu Italia și cu Berrettini și să sparg niște semințe de floare și să beau bere la PET?

În rachetele alea nu-i imaginație, că dacă ar fi, rachetele astea ale lui Bezos și Branson ar cădea. E științe și show.

De aceea uite imaginația săracului care se belește la cer și nu-i vede pe Branson și Bezzos pe cer. Ce credeți că o să-i vedeți? Nu. O să-i vedeți la tv, pe net! Deci și aici e belea, suntem ținuți deoparte.

Uite, deci, ce aș face eu în rachetele ăstora bogați:

1. Întâi le-aș da o castană lui Richard și Jeff, băi, voi știți ce faceți? Sau mai bine zis: ce faci, bă! Mi-aș permite la banii ăștia să mă iau de ei ca de niște egali.

2. Apoi, m-aș da mare, i-aș întrerupe de câte ori vorbesc, le-aș pune piedică, inșii nu-s genii, debitează prostii și fac bani. Nu e mare lucru, să fim serioși. Nici măcar nu fac cu capul lor. Au alternative și aleg una-două. Și angajează specialiști. E ceva, dar nu-s niște genii.

3. Mi-aș permite să fac ce vreau. Să le citesc în palmă, să le vărs cafeaua ca să văd dacă-s rezistenți la psihic.

4. Apoi, le-aș vorbi despre ideea de a străpunge lumea invizibilă. Ori, asta este marea plictiseală. Când eram mic vedeam când mă urcam în pom, vedeam când cădeam din pom. Or, aici sunt încapsulat, ca și cum aș fi băgat într-o cămară din Berceni. La 250000 dolari nimeni nu atinge stelele. Nu. Băieții cu bani ating niște pereți și li se spune că afară sunt stelele. Ei nu respiră aerul de afară. Nu. Li se spune că afară e aer cu nuștiu ce concentrații. Pe scurt, nu văd nimic, nu simt-aud-respiră nimic-nimic, dar vor fi tobă de ecuații, de concentrații, de reciclări, de dăunători, de găuri.

Să nu atingi nimic și să nu știi nimic este idealul. Ăsta e Dumnezeul. Inocent, tăcut, faimos.

Băi, Bransone, băi, Bezzose, ce faceți voi n-a făcut Dumnezeu că știa că așa ceva nu ajută la nimic. Viața este mișto tocmai pentru că nu o putem ordona și n-are sens.

Te bucuri de ea, într-o inocență dumnezeiască pe cât se poate nevorbită. Voi aveți mândrie și nas pe sus. N-aveți nimic. Dumnezeu este ce este că n-are bani, dar e cea mai mișto poveste a imaginației.

Tot ce e în jurul nostru, de la vorbe, la bani, de ce nu, sunt simbolice, putere a închipuirilor noastre. Imaginația e Dumnezeu. Nu-s fake-news-uri, nu, ci puteri ale unui creier antrenat cu invizibilul, hrănit de imaginație, ceva ce nu va reuși vreun robot sau voi, săracilor.

Ori, Bezzose, Bransone voi nu ne dăruiți nimic aici. Ați ieșit cu măgăriile voastre în cer. Hai, pagubă în ciuperci, nimic mai multe. Niște inși care au bani și n-au ce face cu banii-puțele lor, hop cu voi.

Mai e o zi, băi, Bransone, ia-mă și pe mine! Vreau să-ți pun o piedică să cazi în nas, să te trag de chica aia într-un exercițiu de gravitație, să-ți arăt eu ce e ieșire în spațiu, nu cum crezi tu, că e ca un drum la Carfur, Oșan, Lidăl. Apogeu al pragmatismului.

Ia-mă, bă, Bezzose și pe mine, să te plictisesc să-ți spun eu ce înseamnă plictiseala, racheta, de la Socrate încoace, trecând prin Shakespeare: “Nu in stele se afla destinul nostru, ci in noi insine.” despre asta e vorba. Ori cu bani îți faci destinul, dar nu-nțelegi nimic din el.

Nu-ți place aia, nu vrei să mă iei? Ia-o pe asta: “O ființă omnipotentă poate crea o piatră pe care nu o poate ridica?” Astea sunt mai mișto decât racheta voastră în care vă plictisiți, voi, cei care habar nu aveți ce e plictisul.

Minunea de plictis. ce-mi place plictisul care-ți aduce imaginația.