Să nu judeci?

Cele mai multe comandamente morale sunt menite să împiedice niște rele sociale concrete. De exemplu, condamnarea furtului protejează bunurile cuiva; condamnarea minciunii ferește o posibilă victimă de la a acționa în baza unor informații greșite; condamnarea ipocriziei împiedică simpatiile și asocierile false și așa mai departe. Comandamentul moral “să nu judeci” pare să fie singurul care nu vizează un rău direct și palpabil. Până la urmă de ce e atât de grav că cineva zice despre altcineva niște lucruri nu foarte măgulitoare? Unde e paguba? Poți să pui mâna pe ea? Nu. Și atunci de ce acest comandament a fost preocuparea prioritară a tuturor înțelepților de-a lungul timpului, devenind în zilele noastre aproape același lucru cu moralitatea?

În societatea tradițională, reperul absolut era Dumnezeu. Privită dinspre reperul ultim, orice judecată a omului era nu doar irelevantă, ci și vinovată. ( „Nu judecați, ca sa nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu masura cu care masurați, vi se va măsura.” – Matei 7, 1-2). În această privință, foarte convingător este episodul biblic în care Dumnezeu, înainte de a-i îndreptăți lui Iov pretenția de a primi o explicație pentru nenumăratele sale suferințe, îi adresează acestuia o serie de întrebări. Rolul acestor întrebări era acela de a-l forța pe Iov să-și vadă situația (și, implicit, judecata) din perspectiva Reperului Absolut, adică al Creatorului care a făcut lumea și toate făpturile ei.

Viața oricărui om e atât de complicată și de amestecată că e aproape imposibil, judecându-l, să nu-ți scape lucruri, să nu-l nedreptățești. “ Nu judeca pe nimeni”, zice un proverb indian”, până nu vei fi mers de două ori, până la lună și înapoi, în pantofii săi”. O recomandare imposibil de urmat, pentru că nu poți niciodată să trăiești ce trăiește altcineva, ceea ce ne face să credem că îndemnul acestui proverb este de fapt altul: să avem răbdare, să așteptăm să ne maturizăm devenind astfel mai capabili să relativizăm trăirile și părerile noastre, să avem o mai mare toleranță la necunoscut și chiar la paradox și, astfel, să ne temperăm treptat înclinația de a judeca prea rapid.

În fine, pe lângă cele două motive care ar trebui să ne facă să ponderăm tendința de a judeca (Reperul Ultim și imposibilitatea de a cunoaște cu adevărat și în întregime situația cuiva), psihologia, mai ales prin abordările sale psihodinamice, a mai adăugat un motiv: judecata, de foarte multe ori, este o proiecție. Nu este despre celălalt, ci depre noi și despre defectele și slăbiciunile noastre.

Am arătat mai sus cele trei motive mari și late pentru care, ni se spune, nu e bine să judecăm.

Acum aș vrea să spun câteva lucruri nu despre cel care judecă, ci despre cel care este judecat. Mai precis: de ce doare atât de tare când suntem judecați? Pentru că în joc este imaginea de sine.

Putem să ne gândim la imaginea de sine ca la totalitatea atributelor care ne descriu pe noi. Este un construct care face parte din identitatea noastră și formează un cadru interior care ne ajută să ne orientăm în lume și în propria viață, organizând-ne trăirile. Fără acest cadru, nimic nu poate fi trăit, simțit și gândit cu adevărat. Unul dintre cei mai importanți factori determinanți ai depresiei este pierderea. Nu, nu mă refer aici la pierderea dureroasă a cuiva apropiat, ci la un alt tip de pierdere, o pierdere umilitoare: pierderea stimei de sine. Nimeni nu poate trăi fără o minimă stimă de sine! Până să apară pandemia de covid și războiul din Ucraina, oamenii secolului XXI nu își puneau foarte acut problema supraviețuirii fizice, ci doar a de supraviețuirii psihice. Chiar și azi, după catastrofele numite, imaginea și stima de sine au rămas pentru omul modern probleme vitale.

Cu toate acestea, Leon Wieseltier scria acum câțiva ani că “It was a dark day in America when “judgmental” became a term of opprobrium.”( articolul aici). Ce ni se mai spune în articol e că trebuie să reînvățăm să gândim negativ. Negațiile susțin afirmațiile și pot aduce un avans în gândire: rafinamentul opiniei nu poate fi obținut decât “in spirit of criticism”. Discuțiile pozitive sunt “ the rhetoric of the status quo”. Așa că, încheie Wieseltier, „Long live negativity!“

Weiseltier pune accentul, deci, pe pierderea rafinamentului gândirii prin renunțarea la spiritul critic, dar eu cred că încă nici această pierdere nu e cel mai rău lucru. E o pierdere care ne sărăcește, dar încă nu ne debilitează; e ceva care poate frustra niște oameni obișnuiți cu gândirea, dar nu ne nevrozează.

Eu cred că răul cel mare începe când comandamentul “ să nu judeci” nu mai apără integritatea psihică, ci protejează patologii și interese; când a nu judeca nu mai protejează pe nimeniși nu mai ajută pe nimeni să se dezvolte sănătos și în acord cu sine,ci devine o armă cu ajutorul căreia îți astupi conștiința, dar mai ales îți lichidezi dușmanii. Astfel, comandamentul „să nu judecți” a părăsit morala și a intrat în arsenalul de război! Ce înseamnă asta? Că nu împiedică răul, ci îl creează. Faptul că ți se interzice să judeci are un efect paralizant (cum de altfel au toate armele care vin din zona morală).

O pretinsa daună morală a cuiva, pe care tu, din afară, oricum n-o poți evalua, e o bază suficientă pentru a formula o sentință fără posibilitatea disculpării.

Cum scria Rollo May în urmă cu mai bine de cinci decenii: consecințele condamnării agresivității în toate formele ei, inclusiv a gândirii critice, sunt mult mai grave: “ The opposite of aggression is not loving peace or consideration or friendship, but isolation, the state of no contact at all” (Power and Innocence, 1972).

Începem, așadar, cu respingerea criticilor, continuăm cu eliminarea tuturor comentariilor și sfârșim în izolare. Ăsta e motivul pentru care May recomandă, pentru a rămâne alerți și vii, ținerea dușmanilor aproape, considerând că “our enemy is as necessary for us as is our friends”.

Compasiunea, credea tot Rollo May, ajută critica să rămână constructivă și să nu ajungă să fie resimțită ca o condamnare (“It gives us the basics for judging someone without condemning him”). Compasiunea ține oamenii împreună nu pentru că sunt toți grozavi și împliniți, ci pentru că toți, într-un fel sau altul, ne străduim să facem ceva, să tindem spre ceva, împlinind una și ratând alta, fiind, pe scurt, oameni. Compasiunea contribuie la formarea comunității și se naște din comunitate (“Compassion arises from the recognition of community”). –Continua lectura articolului si comenteaza pe Contributors.ro