Unii îl admirăm, alții îl detestăm. Dar Patapievici e neschimbat. Bărbatul de 69 de ani poartă tot papion. Uneori e îmbrăcat în culori vii, alteori în nuanțele culese din vorbele scriitorului Filip Florian, cel care spunea într-un recent interviu că trăim în epoca „vânturilor negre”.
Horia-Roman Patapievici conduce Artmark, liderul caselor de licitații de artă și companie culturală privată din România. Are deja 11 ani la cârma firmei. Este președintele Consiliului de Administrație la A10 BY ARTMARK S.R.L, una dintre entitățile concernului.
Care sunt rezultatele?
Din 2019 și până acum, cifra de afaceri a companiei conduse de Patapievici s-a dublat: de la 35 milioane de lei la 72 milioane de lei anual, potrivit termene.ro.
La nivelul întregului grup Artmark, „volumul este de 15,63 milioane de euro (cel mai ridicat nivel atins vreodată de Artmark) pe cele trei piețe unde activează – România, Croația și Bulgaria”, conform raportului financiar al firmelor. Extinderile pe piețele externe au dus compania pe pierdere, iar acesta e un pas asumat, susține Artmark.
Dacă vreți să vedeți un lucru frumos, puteți alege dintre rapoartele anuale ale unei firme private. Dacă vreți să vedeți un site care vă provoacă un vertij, cu dreptunghiuri în culori indigeste, puteți intra pe siteul Institutului pentru studiul Inteligenței Artificiale al Academiei.
E doar un exemplu. O companie privată face artă din rezultatele financiare, în timp ce forul academic al României prăbușește un domeniu tehnologic de vârf, printr-o prezentare-rudiment.
Experiența lui Patapievici la ICR
Horia-Roman Patapievici este un antietatist declarat. A acceptat să lucreze „la stat”, ca președinte al Institutului Cultural Român, între 2005 și 2012. A făcut echipă cu vicepreședinții Tania Radu și Mircea Mihăieș.
A fost perioada în care ICR, potrivit consensului lumii culturale și artistice, a trăit perioada sa cea mai bună. „Consens” e, probabil, un termen cu care exagerez – cultura e un domeniu polemic prin definiție.
Dar s-a construit o instituție. Însă, pentru Patapievici, performanța organizației a însemnat un calvar. El a mărturisit, în mai multe interviuri, că viața i-a fost dată peste cap. Iar imaginea, făcută zob. Nu i s-a discutat performanța măsurabilă, ci teme marginale. S-a retras decepționat și aproape că a dispărut din viața publică. Vorba lui: era înjurat și la piață, când cumpăra castraveți.
Nu e treaba noastră să-l plângem. Nimeni nu e perfect. Când predecesorul său Augustin Buzura a fost mazilit în fuga calului, Patapievici se putea aștepta ca și în cazul lui să se întâmple la fel.
Dar putem observa că această corelație inversă între motivație și succes se repetă, caz după caz. În România, succesul nu califică. Rezultatele aduc bătăi de cap. Meritul te expune. Te retragi nu cu „mulțumesc”, ci cu una după ceafă.
Am avut o curiozitate, ca ziarist. Am întrebat acum o vreme peste 10 foști miniștri, șefi ai posturilor media publice și directori cu poziții grele de la stat: „V-a mulțumit cineva dintre cei din conducerea statului la finalul mandatului?”. Nici unul nu primise o mulțumire de la cei care îi numiseră.
Ceva e invers decât ar trebui să fie
Așa se întâmplă într-o societate unde orice slujbă, inclusiv una de răspundere, e interpretată drept „un cadou” de la firmă sau de la stat către om. Asta vine încă din comunism: dovadă expresia „Se dă salariul”. Ca și cum „se dă” de pomană.
În realitatea economică, e exact invers: când angajezi oameni buni, nu e un favor pe care-l faci acestora. Dimpotrivă. E un dar, o șansă să ai lucrători harnici, inovativi și valoroși. E valabil nu doar în sistemul public, ci în orice companie privată. Capitalismul înseamnă inițiativă, precum înseamnă și valoare adusă de muncă.
Iar baza de talente din România nu e atât de mare încât să ne permitem să risipim cei care contribuie la performanțe, alături de echipele lor. Fac parte dintr-o generație cu mulți colegi care lucrează în străinătate, de zeci de ani, majoritatea în SUA.
De la fiecare dintre ei am întâlnit aceeași descriere: ori de câte ori au plecat la altă firmă, primul efort a fost acela de a recupera echipa în capacitatea căreia aveau încredere.
Și, totuși, noi risipim succesele și talentele. Horia Roman Patapievici s-a dus învârtindu-se de la ICR și a ajuns în zona privată, unde a dezvoltat o instituție emblematică.
Exemplul comunicării statului de după atacul cibernetic
În timpul în care noi nu prețuim competența, suntem mâhniți că nimeni nu are competența de a lupta cu fenomene precum TikTok, care întunecă mințile oamenilor în epoca „vânturilor negre”. Ne autovictimizăm că românii atacă ambulanțe, ca efect al dezinformării. Condamnăm statul că nu comunică mai bine. Cu cine să comunice? Cu ce specialiști?
Recent, platforma Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) a căzut după un atac cibernetic. E rău, dar se poate întâmpla. Nu există sisteme 100% sigure, perfect sigilate.
ANCPI a postat un comunicat. A spus că „nu există dovezi că atacatorii au avut acces la aceste date”. E vorba de datele imobiliare ale românilor. Nu sună tocmai liniștitoare formularea că „nu există dovezi”. Nu există dovezi că au avut acces, dar nu există nici dovezi că n-au avut, de acord? Atât s-a putut.
Imediat, însă, ANCPI a spus că „Integritatea evidenței cadastrale și de carte funciară este, la acest moment, confirmată”. Numai că instituția a ignorat să dateze comunicarea. E de ieri, de acum o lună, de azi? De la „acel moment” s-a mai întâmplat ceva? Orice instituție marchează data când comunică, mai ales în crize, unde fiecare zi contează. E elementar.
Dacă vrem să bagatelizăm orice, vom spune: „E un detaliu”. Exact. Detaliu e și faptul că o instituție crește sub conducerea echipei lui Patapievici, că acei oameni sunt apoi îndepărtați și merg la altă instituție, care crește. Chiar nu vedem nicio legătură?
Lui Patapievici i se oferă un contract
Ca oricare dintre noi, Horia-Roman Patapievici nu s-a născut competent. Dar nici n-a acceptat că viața lui e ceva predefinit. A avut o dârzenie despre care s-a vorbit puțin.
La finalul anilor ’90, când era deja printre intelectualii de marcă ai României, una dintre primele companii de telefonie mobilă privată i-a propus să-l transforme în ambasador al mărcii. L-au invitat la sediu. Firma l-a primit ca pe un oaspete de onoare. Contractul era însemnat. Descrierea întâmplării provine de la un martor ocular.
La un moment dat, Patapievici a fost invitat să vadă câteva zone din sediul corporației de tehnologie. Telefonia mobilă era ceva science fiction, în România acelor vremuri, când umblam cu pagere la brâu.
„M-a anchetat pe mine în decembrie, la Jilava”
Însoțit de oameni din compania de telecomunicații, oaspetele a luat liftul. La unul dintre etaje, a urcat un bărbat, un angajat al firmei, un director. Acesta nu era implicat în evenimentul legat de Patapievici.
Au mers cu toții, câteva etaje. S-a întâmplat să coboare împreună. Horia-Roman Patapievici a rămas în pragul liftului, lăsându-l pe bărbat să se depărteze. S-a întors către unul dintre însoțitori, pe care îl cunoștea. Avea emoții. L-a luat de mână și i-a zis reprezentantului corporației: „Nu te supăra, vă mulțumesc mult, dar eu nu pot face asta”.
Omul a înlemnit. Nu înțelegea. Patapievici i-a spus în șoaptă, ca să nu-i pună pe ceilalți din firmă într-o situație penibilă: „Nu pot. Tipul ăla din lift, pe care l-ați salutat ca pe unul dintre directori, m-a anchetat pe mine în decembrie, la Jilava”.
Horia-Roman Patapievici a fost arestat pe 21 decembrie 1989, în centrul Bucureștiului, unde demonstra împreună cu alte sute de oameni. După-amiază erau sute, pe seară s-au făcut mii. A fost dus la Jilava, bătut și eliberat a doua zi, după fuga lui Ceaușescu.
10 ani mai târziu era epoca în care Securitatea își înșurubase oamenii chiar și în cele mai noi, puternice și moderne corporații private.
TikTok protejează, dar nu aici
Când am intrat în sediul Artmark nu știam nimic despre cifra de afaceri. Întâi am văzut cum arată sediul, cum se poartă oamenii și cum se adresează unii altora.
Fiecare dintre noi cunoaște, probabil, un caz asemănător lui Horia-Roman Patapievici. Contestat la „stat”, însă cu reușite în mediul privat. Refuzat la „intern”, dar bun la „export”. Acesta este unul dintre motivele impasului nostru.
Depindem ca societate de cât de mult știm să elevăm profesioniștii în poziții cheie. Există încă oameni buni în sistemul public.
Dacă ne însumăm experiențele, avem o explicație pentru piatra azvârlită din furie și ignoranță, care a rănit ochiul șoferului de pe ambulanță. Nu degeaba China a dezvoltat un TikTok pentru Occident și altul pentru copiii săi, pe care-i protejează, așa cum a arătat o recentă documentare. Nu degeaba versiunea internațională a TikTok nu e disponibilă în China.
TikTok asta știe să facă. Ce știm noi să facem, nu mai e responsablitatea rețelelor sociale.
