Sculele uzate de la “cabinetul doctor de familie”. Pastile și dambla

N-ai cum să scapi! Într-o zi ajungi acolo! La doctorul de familie. Adică, săracii ca mine ajung până la urmă acolo. Bogații au abonamente la supercabinete din hyperspitale, metapoliclinici. Eu, însă, împreună cu milioane, mergem unde ne-a croit destinul: la doctorul de familie, la “policlinica de cartier”. De data asta eu nu m-am dus propriu zis la doctorul meu, ci după o oculistă care avea cabinet pe un coridor uriaș cu alți doctori de familie. Așa că vă voi povesti o oră de așteptare pe un coridor, la poli de cartier. E chiar în cartier. N-o să spun exact unde este pentru că se va abate urgia media pe niște bieți oameni. Era ziua în care căzuse Sistemul, sistemul care îți marchează cardul de sănătate. Era ziua în care televiziunile își aminteau de aceste locuri ale pastilelor și pierzaniei. Pe mine cine mă apără?

În primul rând ușa. Ușa se trântește, se dă peste cap, se deschide cu piciorul, ca și cum ar fi contaminată.

De fapt, nu există clanță. Te întrebi ale cui sunt aceste clădiri în care sunt, consultă doctorii de familie? Ușa face zgomot ca-n infern. Cine ar trebui s-o schimbe? Ușa e o fiară care se aude groaznic. Închisă și deschisă face COREEEENTUL de care suferă majoritatea din clădire. E zgomotul ușii și urletul: “cooorentul, mamă, mămică, închide ușa că sunt răcită!”

Ai intrat? După, te ferești de genunchi. De oasele alea.

Zeci de scaune sunt așezate pe culoar și zeci de genunchi stau unul în altul. Unul în altul. Cu greu treci fără să nu atingi, împungi, dai la o parte cu forța. Trebuie să bruschezi oasele, oasele genunchilor. Sunt oameni în suferință. Dar tu trebuie să-i împungi ca să simtă. Îi dai la o parte ca să ajungi unde ai nevoie. Dai trupuri deoparte, precum dai la o parte sacii de cartofi puși într-un roabă. N-ai cum să treci, culoarele sunt înguste, scaunele înghesuite. Ai o obsesie: tu trebuie să ajungi acolo, sau acolo. Bolnavii sunt saci de cartofi.

Și-i privești. Nu ai cum să nu-i privești! Sunt moși și babe, babe și moși, cum se cheamă.

Cei în putere nu stau la coadă. Trec valvârtej, deschid ușa cabinetului doctorului, iau trimiterea și pleacă. Moșii și babele astea îmi sunt însă dragi. Voi fi moș, sunt deja moș. Mă duc și eu la doctor! Oamenii ăștia n-au nimic de disprețuit. Dar statul la coadă îi umilește, îi bagă în disperare, îi face de nimic. Sunt umiliți și umili. De la felul în care trebuie să-i dai la o parte ca să pătrunzi pe Sală până la discuțiile absolut umane. Pe coridorul plin de oameni înghesuiți, unde bate corentul și frigul, unde bântuie bolile și moartea.

Băi, sculă uzată! Dă-le la o parte! Se aude.

Sunt figuri descompuse de boală, spectre de-a dreptul care-și povestesc bolile. Sunt surzi și urlă, nu de durere, ci pentru a se înțelege cumva. Am stat, repet, eu însumi să-mi aștept rândul la o doctoriță care avea cabinet în acest Infern. Așezată în perspectivă, holul acela plin de scaune înghesuite și atât de diferite părea chiar Scara aia a Infernului pictată pe biserica Voronețului. Oameni fără dinți, cu părul răvășit, urlând ca să spună banalități, ascultând youtuburi cu prăpăstii ortodoxe sau cu soluții miraculoase cu jad.

Așteptau. Așteptarea avea ceva dureros

Durea așteptarea. Lovit peste genunchi că nu-i loc. Frigul care răzbătea prin hol. Binele este invizibil. Doctorii dinăuntru sunt invizibili. Asistentele medicale vizibile fac gesturi mecanice. Fac ele dreptate.

Veniseră unii pentru o banală tensiune. Doamna doctor mi s-a făcut rău pe stradă. Alții se țineau de căpățâni, căpățânile erau gata să le cadă de pe gât, aveau afecțiuni neștiute nici de ei dar repet se uitau la vindecări miravculoase pe telefoanele lor, pe ytube. Una dintre doamne fusese sunată de un copil. Era așa fericită! Fusese sunată după vreo juma de an! Toată boala dispăruse de pe față și se adunase în clipa aia în care copilul o întrebase dacă e bine. Era desnădejde în fiecare gest, vorbă. Un domn povestea cum i se făcuse operație de cataractă sau de cristal. Și urla unei alte doamne: nu ți s-a uscat destul ochiul, înțelegi? Mie mi s-a uscat de asta mi-a făcut operație! Era triumfător. Altcineva vorbea de nesfârșita prostată, cum se duce la toaletă de… uite, mă duc și acum, acum, acum! Unde e veceul aici? Unde?

Culmea este că în policlinica aia, în Infernul ăla se filma. Căzuse Sistemul, „Casa de Sănătate” nu mai funcționa!

Și cardurile căzuseră. Și apăruse o televiziune. Și lumea urla în microfonul camerei de filmat. Ce Casă? Se urlau bolile, răul, Apocalipsa! Era vuiet! Și ușa se trântea și se urla: Sculă, dă-te la o parte să ajung la cabinet! Și se țipa: vreau la veceu! Lumea avea probleme. Toți, toate cam în același timp, în același spațiu de tortură.

Doar într-un colț, o doamnă se ferea blând: “mamă, se filmează? Să nu apar aici la cabinetul de nebuni, că zice lumea că sunt nebună!” Probabil doamna avea o nevoie la „cabinetul de psihiatrie și medicina muncii” existent și el pe culoarul Morții și îi era rușine să apară în filmare. Apărea așteptând „la nebuni” și o vedea lumea, cartierul, fiica.

Recunosc. Nu m-am învârtit să am bani să merg la Privat.

Recunosc, îmbătrânesc tot mai rău și mai urât. Habar n-am ce boli am. Ce boli mă vpr apuca. Cert este că mă așteaptă aceste coridoare lungi, ale așteptării, ale urletului, ale bolilor. Coridoarele astea unde așteptă să te faci bine și vezi moartea cu ochii.

Intervalul unde te duci bolnav de trup și te întorci bolnav și la cap. Și de unde ieși cu singura replica sănătoasă: Ți-a dat buline? Ți-a dat pastile? Pastilele – șansa că poate ți-o fi mai bine un timp. Un timp pănă iar te întorci aici, pe culoarul unde se aude ușa trântind, pacienții urlând prostatele și ochii uscați.

Cine renovează aceste clădiri? Cine face ordine?

Ca să dai o lavabilă nu e un cap de lume. Ca să pui o ușă nu sunt bani cu nemiluita. Cine face o listă de așteptare care să fie respectată? Ca să faci o listă nu cred că e un cap de lume. Cine are grijă de acești uitați ai sorții, de aceste „scule uzate”? De moșii și babele, adică bunica, bunul,, mama, tata pe care i-am uitat undeva, departe, într-un Infern de ăsta.

Da, nu pot să nu mă privesc pe mine. Sunt bătrân după o asemenea întâmplare. Foarte bătrân și mă trage corentul, maică. Pe mine cine mă apără?